Câștigătoarea Brexit-ului este China?

Viorella Manolache*

În dezbaterea comentariilor, atitudinilor și a propunerilor strategice ale Chinei cu privire la fenomenul Brexit, numărul tematic China Analysis (European Council on Foreign Relations, 2016) evidențiază perspectiva necesar-pragmatică de raportare la realitatea imediată: ca o consecință a Brexit-ului, repercusiunile iminente se vor „resimți direct atât în Uniunea Europeană, cât și în Marea Britanie, cea care va avea de câștigat fiind China”.

Orizontul evaluat, nu atât optimist, cât pozitiv (în accepția Chinei), se opune reacțiilor pesimiste ale Japoniei, diferența de atitudine și de raportare constând în natura specifică a relației China-Marea Britanie: daune reduse pe fundalul investițiilor chineze, preponderent financiare, și în domeniul imobiliar; considerarea (la momentul dat, a) politicii lui David Cameron – George Osborne, drept una deficitară și orientarea înspre un alt susținător-membru al Uniunii; renegocierea acordurilor de liber schimb și susținerea unei inițiative distincte privind statutul economiei de piață. Tranșant, pe fondul pronunțării explicite a lui Jean-Claude Juncker împotriva posibilității ca un stat, membru al Uniunii Europene, să se angajeze în negocieri referitoare la încheierea de acorduri comerciale proprii în afara spațiului comunitar, China adoptă o poziție-în-expectativă (aici).

Considerat pe de o parte, produs și consecință surprinzătoare ale factorului de decizie emoțional și, pe de altă parte, un exit inerent al unui spațiu „care nu a aparținut nicicând, cu adevărat, Uniunii Europene”, Brexit-ul oferă Chinei atât o strategie de recalibrare a poziției adoptate pe fundalul consecințelor negative pentru piețele financiare globale și pentru economia chineză, cât și un set de evaluări aprofundate ale noilor orientări menite să consolideze cooperarea atât cu Uniunea Europeană, cât și cu Marea Britanie. Privită echidistant, dinspre punctele cardinale implicate, perspectiva raporturilor și a relațiilor actualizate se subsumează ecuației directoare potrivit căreia Uniunea Europeană își reafirmă sprijinul și participarea constructivă, angajată în demersul integrativ, prin reforme ca răspuns oferit crizelor, cu rol major în arealul regional și internațional; China speră în soluționarea eșalonată a Brexit-ului, avansând  proiecte și inițiative, la paritate, Uniunii Europene și Marii Britanii (aici).

În inventarierea și chestionarea potențialelor oportunități și blocaje pe care Brexit-ul le oferă Chinei, Angela Stanzel (aici) cuantifică reacțiile transmise de China, cu referire la: incapacitatea Uniunii Europene de a-și conserva și consolida statutul de actant global; compromiterea negocierilor vizând acordul bilateral de investiții UE-China, posibilul acord de liber schimb și cooperarea în cadrul inițiativei Calea Mătăsii; ratarea din partea Marii Britanii a rolului de factor de acces la investițiile Uniunii; problemele survenite în contextul în care Londra se decide să estompeze statutul de prim- centru de tranzacționare financiară al euro; reconsiderarea Chinei și a Indiei drept parteneri esențiali pentru schimburile comerciale cu Marea Britanie; perturbarea fluxului de capital, a cursului de schimb și a politicilor monetare ale Chinei; augmentarea precauțiilor în ceea ce privește introducerea măsurilor de liberalizare a output-ului de capital; consecințe indirecte posibil de reglat și armonizat prin efectul concurențial UE-Marea Britanie, privind regimul investițiilor chineze.

Toate acestea se cer însă subsumate unei duble luări de poziție.

Pe de o parte, se reafirmă optimismul Chinei vizând statutul consolidat al Marii Britanii, de economie extinsă, inclusiv post-Brexit, și speranța deschiderii canalelor de negociere diplomatică cu Uniunea, acordând o pondere crescută mizelor geostrategice, prin consolidarea la paritate a relațiilor economice și a celor externe.

Pe de altă parte, sunt gestionate accentele pesimiste cu referire punctuală la un set de probleme urgente: diminuarea semnificativă a intensității și a diversității interacțiunilor economice și comerciale UE-China; despovărarea Brexit-ului de statutul de factor determinant pentru menținerea coerenței strategice în politica Uniunii față de China; modificarea ierarhizărilor, în contextul post-Brexit, Uniunea Europeană fiind privată de statutul de cel mai mare partener comercial al Chinei. În pofida acestor semne și semnale evidente, Tim Summers (aici) ia în calcul o posibilă redresare în timp a investițiilor chineze în Europa, în afara Regatului Unit, considerând că „impactul abordărilor politice la nivel european asupra investițiilor chineze va avea mai multe consecințe decât fenomenul Brexit în sine (…) Din perspectiva Beijing-ului, relația UE – China va avea prioritate în defavoarea legăturilor stabilite între Marea Britanie – China. Pe agenda Uniunii Europene, concentrarea relativă a Chinei asupra Germaniei va deveni și mai semnificativă”.

China și Marea Britanie

Foto: Relațiile chino-britanice, în preconizata „Epocă de Aur”. Președintele chinez Xi Jinping, stânga, ciocnește cu Regina Elisabeta în timpul unei vizite de stat în Marea Britanie în 2016. Sursa aici.

Propunem abordarea raportului stabilit între China și situația britanică, creată de fenomenul Brexit, din perspectiva dinamică a trei direcții prevalente.

Prima abordare vizează valorificarea unei matrice, drept proiecție a consecințelor datorate performanței deja obținute de China (datând din perioada lui 1978), țară care demonstrează eficienta simbioză a capitalismului cu socialismul, probată prin sporirea brută a PIB-ului și prin creșterea standardelor de bunăstare materială. Opinia enunțată justifică paradoxul potrivit căruia, deși funcționează sistemic, după formula partidului unic, cu o ideologie marxistă, China reprezintă „cea mai de succes națiune capitalistă din lume”. Această serie de paradoxuri funcționale îi permite lui Kerry Brown (aici) să se întrebe dacă Marea Britanie poate „dubla exemplul Chinei”, prin conceperea și susținerea „internaționalizării având caracteristici insulare britanice”, și concluzionează că destinderea este posibilă doar printr-o relație echitabilă, manifestată față de partenerul chinez: „În lumea post-Brexit a unei Britanii globale proactive (…) China este cea care vine în întâmpinare și găsește Marea Britanie (…). Trebuie să apară în curând semne că Marea Britanie s-a gândit la implicațiile acestui fapt, înainte de a fi pur și simplu depășită de evenimente”.

A doua direcție se referă la setul de replieri strategice ale ambelor părți: dacă la momentul anilor 2015, Marea Britanie se autodeclara „cel mai bun partener al Chinei din Occident”, jumătatea anului 2020, pe fondul intenției declarate a Londrei de a bloca expansiunea 5G a Huawei și în contextul nefavorabil în care Boris Johnson devine prudent și rezervat, ca reacție la „Legea Republicii Populare Chineze privind protejarea securității naționale în regiunea administrativă specială din Hong Kong”, replasează relațiile bilaterale sub semnul scepticismului (a se vedea, în acest sens, inclusiv intervențiile grupului conservator „China Research Group”, cu inflexiuni publice sino-sceptice și cu precauții manifeste vizând „politicile economice agresive” ale Beijing-ului).Alasdair Lane explica întreaga stare de lucruri apelând la o logică evidentă: „Post-Brexit, pentru Marea Britanie a câștiga afecțiunea SUA înseamnă a contracara China, și invers”. Perspectiva este parte esențială a argumentului emis de miniștrii Brexit-ului, potrivit cărora, în/din afara Uniunii Europene, Marea Britanie va întreține și aprofunda, prioritar, relațiile comerciale și investițiile independent avantajoase cu SUA și cu China, în ceea ce o privește pe ultima, accentul fiind deplasat de la „China drept partener al Marii Britanii globale la o atitudine de ostilitate deschisă” (aici).

A treia repotențează sensul Brexit-ului cu plus-semnificația unui „Brexit raportat la China”, ca reacție-parte integrantă, proprie rivalității comerciale SUA-China. Dacă „relația SUA-Marea Britanie este destinată să fie mai specială decât cea dintre Marea Britanie și China”, accentuarea importanței atribuite acesteia nu exclude, însă, recalibrarea la paritate a acordurilor, integrate opiniei potrivit căreia „Marea Britanie dispune direct de cele mai multe investiții străine chineze, comparativ cu orice altă țară din UE și este unul dintre primii trei parteneri comerciali ai Beijing-ului în Europa. Din punct de vedere economic, China percepe Brexit-ul ca pe o oportunitate de a accelera un acord comercial între cele două economii pe fondul unui război comercial în creștere cu SUA” (aici).

O „Epocă de Aur” care nu a fost să fie

Brexit-ul raportat la China”este corelat de John Ryan cu orizontul de poziționare al Marii Britanii, având consecințe explicite orientate înspre: obligația Londrei de a-și afirma explicit și ferm opțiunea – fie Washington,  fie  Beijing; atitudinea severă cu privire la lipsa de transparență chineză în ceea ce privește virusul COVID-19; reacția de condamnare a reprimării militanților pro-democrație din Hong Kong; analiza lucidă a amenințărilor economice și de securitate, percepute de la Beijing; enunțarea unor luări de poziție clare cu privire la nerespectarea drepturilor omului, la securitatea regională și globală, cu precădere, prin referire la situația Tibetului, a Taiwanului și a Hong Kong-ului.

Concluzia era una categorică: „Ori de câte ori Londra este forțată să aleagă între China și SUA, va opta pentru SUA”. Opțiunea britanică este însă reajustată de imperativul diplomatic, avut în vedere de Marea Britanie, acela de a-și crea propria rețea de tranzacționare post-Brexit, proiect care prevede că orice distanțare de China este atât imposibilă, cât și improbabilă.

*Viorella Manolache este cercetător în cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.