America lansează strategia pe China. Beijingul emite „o declaraţie fermă cu privire la greşelile Statelor Unite în percepţia asupra Chinei” (I)

Foto: Secretarul de Stat Anthony Blinken, susținând strategia americană despre China, 26.05.2022.

Secretarul de stat american Blinken (foto) a ținut pe 26 mai, la Universitatea George Washington, în cadrul „Asia Society”, un amplu discurs despre politica Statelor Unite al Americii față de China (video aici și textul aici).

Partea chineză s-a mobilizat și a caracteriazat intervenția Secretarului de Stat ca o acțiune ostilă la adresa ei, oficialul american „exagerând amenințarea venită din partea Chinei printr-un limbaj ambalat cu atenție, intervenind în afacerile interne ale Chinei, calomniind politicile interne și externe ale Chinei și încercând să suprime și să îngrădească China”.

Strategia de răspuns a Chinei este tentativa de a demonta toate aserțiunile părții americane, punct cu punct, rezultând un text amplu și stufos, care nu face decât să reia și să sistematizeze declarații anterioare punctuale la adresa Americii sau ale Vestului. În limbajul Beijingului, „să vorbim cu fapte și cu cifre și să dezvăluim lumii înșelătoria, ipocrizia și nocivitatea SUA față de China”.

Remarcăm două aspecte din lunga reacției a părții chineze, esențială pentru a înțelege China de azi și, mai ales, China de mâine:

  1. Tonalitatea ridicată, ofensată şi ofensivă a discursului, care aminteşte, de fapt, de stilul pe care a fost consacrat în relaţia bilaterală de către Directorul Biroului Comisiei Centrale pentru politică externă, Yang Jiechi, în faimoasa reuniune de la Alaska din 18 martie 2021, unde s-a întâlnit cei mai înalţi oficiali ai diplomaţiilor americane, respective chineze, şi au şocat audienţa – mai cu seamă partea chineză! – prin tonalitatea nemaivăzut a poziţiilor (analizele aici şi aici). China vrea să pară în ofensivă.
  2. Strategia de comunicare a Chinei este relativ identitcă în stil cu cea a Federaţiei Ruse: nu doar că nu îşi asumă nimic din poziţia Occidentului, pe care o respinge de plano, dar reacţionează încercând să acrediteze ideea că, de fapt, orice ar face Federaţia Rusă – şi China, în acest caz – este mult mai puţin decât a făcut Vestul în general şi America în special. Ideea de bază este că Occidentul nu mai are supremaţia morală pentru a apostrofa nicio altă ţară, pentru că şi el a greşit cel puţin la fel de mult şi, prin urmare, nu are autoritatea morală de a „da lecţii cuiva”. 
  3. Dacă cele două strategii de comunicare, cea rusă şi cea chineză, sunt coordonate, nu putem ştii cu certitudine. Asistăm însă, indirect, la un „acord diplomatic”, mai mult sau mai puţin tacit, între Moscova şi Beijing care, în premieră, pe diapazoane diferite şi pe dosare diferite – Rusia pe cazul Ucrainei, China pe lumii întregi – practică acelaşi stil de diplomaţie şi pun pe masă acelaşi seturi de critici faţă de America şi faţă de Occident.

Cu ce rezultat și câtă credibilitate? Greu de spus deocamdată, dacă ne raportăm la scara întregii planete.

Să trecem acum la răspunsul Chinei la strategia americană.

Prima greșeală: China reprezintă cea mai serioasă provocare pe termen lung la adresa ordinii internaționale, pe care în prezent o compromite. SUA vor apăra legile, acordurile, principiile și instituțiile internaționale pentru a menține pacea și securitatea mondială și pentru a proteja drepturile indivizilor și ale națiunilor.

Faptele: Ordinea internațională despre care Statele Unite ale Americii vorbesc este, de fapt, o ordine care le servește propriilor interese și menține statutul lor de hegemon. SUA sunt cea mai mare cauză a haosului din ordinea mondială.

China a fost, este și va fi un apărător al ordinii internaționale. China este membru fondator al Organizației Națiunilor Unite (ONU) și prima țară care a semnat Carta ONU. A susținut întotdeauna sistemul internațional cu ONU în centrul său, ordinea internațională bazată pe dreptul internațional și normele de bază ale relațiilor internaționale bazate pe scopurile și principiile Cartei ONU. Cele cinci principii ale coexistenței pașnice susținute în comun de China, India și Myanmar, au fost recunoscute pe scară largă de comunitatea internațională și au devenit principiile de bază care guvernează relațiile dintre state.

China aderă la un multilateralism autentic și menține stabilitatea strategică globală. Este țara care trimite cel mai mare număr de forțe de menținere a păcii dintre membrii permanenți ai Consiliului de Securitate și al doilea cel mai mare contributor la operațiunile de menținere a păcii ale ONU. Participă în mod activ la procesul internațional de control al armelor, de dezarmare și de neproliferare. A semnat și a aderat la peste 20 de astfel de tratate multilaterale, precum Tratatul de Neproliferare Nucleară și la Tratatul privind comerțul cu arme și se opune cursei înarmărilor.

După izbucnirea crizei financiare internaționale din 2008, China a adoptat o politică macroeconomică responsabilă și a devenit „stabilizatorul” economiei mondiale, aducând mari contribuții în stimularea redresării globale. Furnizează în mod activ bunuri publice internaționale altor țări. A semnat acorduri cu 149 de țări și 32 de organizații internaționale pentru a construi „Centura și Drumul”.

În ultimii ani, conceptul de construire a unei comunități de destine comune a omenirii propus de președintele Xi Jinping a stârnit reacții entuziaste în cadrul comunității internaționale și a fost menționat de mai multe ori în documente importante ale instituțiilor multilaterale precum ONU, Organizația pentru Cooperare de la Shanghai (OSC). Secretarul general al Națiunilor Unite, Guterres, a declarat că R.P.Chineză a devenit un pilon important al multilateralismului, iar scopul practicii noastre de multilateralism este acela de a construi o comunitate de destine comune ale omenirii. Peter Thomson, președintele celei de-a 71-a sesiuni a Adunării Generale a ONU a declarat că conceptul de construire a unei comunități de destine comune ale omenirii susținut de China este „singurul viitor pentru omenirea de pe această planetă”.

În fața diferitelor noi provocări globale, președintele Xi Jinping a propus succesiv inițiative de dezvoltare  și de securitate global și a prezentat planul Chinei de a promova instituirea unui sistem de guvernanță globală mai just și mai rezonabil, care a primit răspunsuri pozitive și sprijin larg din partea comunității internaționale.

Bazându-se pe marea lor putere militară de a purta războaie peste tot, SUA au încălcat în mod vădit scopurile și principiile Cartei ONU și normele de bază ale relațiilor internaționale, creând conflicte care provoacă diviziuni și aducând mari tulburări și dezastre în lume.

În cei peste 240 de ani de istorie de la întemeierea Statelor Unite ale Americii, doar timp de 16 ani nu au fost implicate în război, ceea ce le face „cea mai războinică națiune din istoria lumii”. Revista americană The National Interest a citat-o pe Dakota Wood, cercetător științific senior pentru Programele de Apărare în cadrul Heritage Foundation, care a declarat că SUA se implică într-un nou război aproximativ la fiecare 15 ani.

De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, SUA au stârnit sau au participat la o serie de războaie precum Războiul din Coreea, Războiul din Vietnam, Războiul din Afganistan și Războiul din Irak, provocând pierderi extrem de mari în rândul civililor și daune materiale, ceea ce a avut ca rezultat un mare dezastru umanitar. Începând cu anul 2001, războaiele și operațiunile militare lansate de SUA sub pretextul luptei împotriva terorismului au provocat moartea a peste 900.000 de persoane, dintre care aproximativ 335.000 erau civili. Milioane de oameni au fost răniți și zeci de milioane și-au pierdut adăpostul.

SUA au pus întotdeauna legile interne mai presus de cele internaționale și au adoptat o atitudine pragmatică de aplicare a regulilor internaționale, folosindu-le pe cele conform cu acestea și renunțând la cele care nu se potriveau. Începând cu anii 1980, SUA s-au retras din 17 organizații și acorduri internaționale precum: Consiliul Drepturilor Omului (CDO), Organizația Mondială a Sănătății (OMS), Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Acordul de la Paris, Acordul nuclear cu Iranul, Tratatul privind comerțul cu arme, Tratatul privind Forţele Nucleare cu Rază Medie de Acţiune (Tratatul INF) și Tratatul privind cerul deschis.

De la venirea la putere a actualei administrații americane, în pofida afirmațiilor potrivit cărora „America is back” și că a revenit la o serie de organizații sau acorduri internaționale, în realitate, acestea nu au renunțat la politica „America First” și mai degrabă au promovat „multilateralismul selectiv”. Actuala administrație americană a continuat practica de „rupere și retragere” din acordurile considerate a fi în detrimentul intereselor americane, cum ar fi Tratatul privind Cerul Deschis, care a fost numit „America First 2.0” de către presa europeană.

În ceea ce privește acordurile precum „Tratatul privind cerul deschis” (Treaty on Open Skies), care sunt considerate a fi în detrimentul intereselor Statelor Unite, actualul guvern american continuă practica „ruperii contractului și retragerii din grup”, denumită de mass-media europeană „America First” versiunea 2.0. SUA au abuzat de hegemonia financiară și de avantajele lor tehnologice pentru a se angaja în constrângere economică în numele apărării securității naționale.

SUA au adoptat legi interne precum Legea internațională a puterilor economice de urgență, Legea Magnitsky, Legea cu privire la combaterea inamicilor Americii (Countering America’s Enemies with Sanctions Act) și au născocit o serie de ordini executive pentru a sancționa direct anumite țări, organizații sau persoane specifice, utilizând norme ambigue, cum ar fi „principiul celui mai mic contact” și „principiul efectului”, pentru a extinde în mod arbitrar jurisdicția legilor interne ale SUA. De asemenea, au abuzat de canalele judiciare interne pentru a impune „jurisdicția cu brațe lungi” asupra entităților și persoanelor din alte țări.

De mai bine de 60 de ani, SUA au ignorat numeroase rezoluții ale Adunării Generale a Națiunilor Unite și au instituit un sistem cuprinzător de blocare împotriva Cubei, bazat pe politica de embargo și pe legile interne precum Legea lui Torricelli și Legea Helms, implementând cel mai lung și mai sever embargo comercial sistemic, blocaj economic și sancțiuni financiare din istoria modernă, cauzând pierderi economice directe de peste 100 de miliarde de dolari pentru Cuba, subminându-i grav dezvoltarea economică și socială.

De la sfârșitul anilor 1970, SUA au impus blocaje și sancțiuni pe termen lung împotriva Iranului. În mai 2018, guvernul SUA s-au retras unilateral din acordul cuprinzător privind problema nucleară iraniană, după care a reînceput, adăugând o serie de sancțiuni împotriva Iranului. Multe țări și entități aferente au fost forțate să renunțe la cooperarea cu Iranul, iar un număr mare de companii petroliere străine s-au retras unele după altele din Iran, ceea ce a îngreunat funcționarea normală a sectorului de producție iranian și a dus la scăderea creșterii economice, provocând în același timp o inflație ridicată și o devalorizare semnificativă a monedei.

De asemenea, SUA impun de ani de zile sancțiuni unilaterale împotriva Belarusului, Siriei și Zimbabwe și și-au sporit „presiunea extremă” asupra Coreei de Nord și Venezuelei.

Potrivit statisticilor, administrația anterioară SUA a impus în total peste 3.900 de sancțiuni, echivalentul unei medii de trei sancțiuni pe zi. Până în anul fiscal 2021, numărul net de entități și persoane sancționate a fost de 9.421, ceea ce reprezintă o creștere de 933% față de anul fiscal 2000.

Impunerea unor sancțiuni unilaterale ilegale și „jurisdicția cu brațe lungi” a SUA subminează grav suveranitatea și securitatea altor țări, afectează grav mijloacele de trai ale țărilor în cauză și încalcă grav dreptul internațional și normele de bază ale relațiilor internaționale.

Într-un articol publicat în septembrie 2021 în revista Foreign Affairs, Daniel Drezner, profesor la Universitatea Tufts și cercetător științific senior la Brookings Institution, a criticat administrațiile americane succesive ale SUA pentru că au folosit sancțiunile ca soluție preferată la problemele diplomatice, care au fost ineficiente și au provocat dezastre umanitare, afirmând că „Statele Unite ale Americii” au devenit „Statele Unite ale sancțiunilor”.

Așa-numita „ordine internațională bazată pe reguli” a SUA este, de fapt, o replică a politicii puterii, care își impune propria voință și standardele asupra altora și care înlocuiește regulile universal acceptate ale dreptului internațional cu „regulile” ale câtorva țări.

Există un singur sistem în această lume – sistemul internațional bazat pe ONU; o singură ordine – ordinea internațională bazată pe dreptul internațional; există un singur set de reguli – normele de bază ale relațiilor internaționale bazate pe scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite.

Înainte de a vorbi despre reguli și ordine, SUA ar trebui să plătească cotizațiile de 1 miliard de dolari americani și evaluările de 1,4 miliarde de dolari americani pentru menținerea păcii datorate ONU, să ratifice cât mai curând posibil Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului și Convenția privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, să înceteze să blocheze exclusiv negocierile privind un protocol de verificare la Convenția privind interzicerea armelor biologice, să ridice sancțiunile unilaterale ilegale și să își îndeplinească efectiv obligațiile internaționale în ceea ce privește respectarea regulilor și reglementărilor.

Sursa aici.

A doua greșeală: SUA nu caută un conflict sau un „nou Război Rece”. Nu caută să împiedice China să devină o mare putere. Nu urmărește să o împiedice să își dezvolte economia și să promoveze interesele poporului său.

Faptele: SUA susțin că nu încearcă să împiedice China de a deveni o mare putere, saus ă își dezvolte economia, ci de fapt, își folosesc toate resursele interne sau externe pentru a controla și a suprima complet China.

Fără a avea vreun fundament, guvernul american a generalizat conceptul de securitate națională, a folosit puterea națională pentru a suprima și sancționa Huawei fără niciun motiv, a restricționat accesul produselor Huawei pe piața americană, a „tăiat” lanțul de aprovizionare cu cipuri și sisteme de operare și a constrâns alte țări din întreaga lume să interzică Huawei să participe la construcția rețelelor 5G. De asemenea, SUA au făcut presiuni asupra Canadei pentru a-l reține pe directorul financiar al companiei Huawei timp de aproape trei ani, fără nicio justificare.

Încălcând principiile concurenței loiale, ale economiei de piață și ale normelor economice și comerciale internaționale, SUA au urmărit întreprinderile chineze de înaltă tehnologie competitive la nivel internațional sub diverse denumiri nefondate și au inclus până în prezent peste o mie de companii chineze pe diverse liste de sancțiuni; au delimitat tehnologiile-cheie de control, cum ar fi biotehnologia și inteligența artificială, au consolidat controalele la export și au efectuat revizuiri stricte ale investițiilor; au suprimat aplicații chinezești de social media, inclusiv TikTok și WeChat.

Sub pretextul „protejării drepturilor omului”, SUA au fabricat minciuni și zvonuri despre Xinjiang, cum ar fi „munca forțată”, folosindu-le ca bază pentru așa-numita „Lege de prevenire a muncii forțate a uigurilor”, și având drept scop suprimarea în mod intenționat a industriilor bumbacului, roșiilor și fotovoltaicelor solare din Xinjiang, limitarea dezvoltării Chinei, tulburării ordinii comerciale internaționale și destabilizarea lanțului global de aprovizionare industrial.

Administrația anterioară a SUA a lansat un război comercial pe scară largă împotriva Chinei, încălcând flagrant normele Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Pe baza așa-numitei „investigații 301”, SUA au impus în trei runde tarife mari pentru bunurile chinezești în valoare de aproximativ 360 de miliarde de dolari americani destinate lor. În septembrie 2021, în timp ce mărfurile globale fluctuau la un nivel ridicat, actuala administrație americană a anunțat deschiderea unei „investigații 232” pentru a stabili dacă materialele cu magneți permanenți din neodim-fer-brom au dăunat securității naționale a SUA.

SUA se amestecă de mult timp în mod vădit în afacerile interne ale Chinei, în problema care implică interesele principale ale Chinei precum Taiwan, Xinjiang, Tibet și Hong Kong, au tolerat și au susținut în mod explicit și implicit activitățile separatiste pentru a submina securitatea și stabilitatea Chinei.

„Legea bipartizană privind inovarea” examinată de Congresul SUA, sub pretextul îmbunătățirii competitivității SUA, folosește de fapt China ca „inamic imaginar” pe tot parcursul textului, menționând „China” de peste 800 de ori și conținând numeroase dispoziții care sunt în detrimentul intereselor Chinei.

Pentru a-și menține puterea și monopolul instituțional internațional, SUA au denigrat și au blocat promovarea unor concepte și inițiative precum construirea unei comunități de destine comune sau construirea inițiativei „Centura și Drumul” în cadrul instituțiilor multilaterale, împiedicând includerea acestor concepte și inițiative în documentele ONU și ale altor organizații internaționale.

SUA au adoptat o mentalitate de Război Rece, au urmat logica hegemoniei, au urmărit politica de grup, au inventat o poveste de „democrație împotriva autoritarismului”, au adus alte țări pentru a forma un „cerc restrâns”, au consolidat Alianța „ celor Cinci ochi”, au promovat „Quad”, au creat un parteneriat trilateral de securitate între SUA, Marea Britanie și Australia (AUKUS), precum și înăsprirea alianțelor militare bilaterale care vizează în mod evident China.

SUA au promovat implicarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) în afacerile din Asia-Pacific, au lansat o nouă versiune a documentului „Conceptului strategic” pentru a evidenția „amenințarea venită din  partea Chinei” și, în încercarea de a crea o „versiune Asia-Pacific a NATO”, au invitat Japonia, Coreea de Sud, Australia și alți aliați din Asia-Pacific la summitul NATO de la Madrid. Aceasta reprezintă o amenințare serioasă la adresa securității și stabilității regiunii Asia-Pacific.

Dezvoltarea relațiilor dintre țări se bazează pe egalitate, respect și beneficii reciproce. În prezent, relațiile sino-americane se află la o răscruce importantă. Partea americană ar trebui să renunțe la mentalitatea de sumă nulă din timpul Războiului Rece și să se concentreze pe punerea în practică a celor „trei principii” (respectul reciproc, coexistenţă paşnică şi cooperare reciproc avantajoasă) și să pună în aplicare „cele cinci NU-uri” (SUA nu caută să ducă un „nou Război Rece”, nu caută să schimbe sistemul chinez, nu caută să se opună Chinei prin consolidarea alianţelor, nu sprijină „independenţa Taiwanului” şi nu intenţionează să se confrunte cu China.”)

A treia greșeală: Diplomația americană se bazează pe parteneriat și pe respectul reciproc pentru interesele comune, în timp ce China practică o diplomație coercitivă împotriva altor țări și aplică represalii nejustificate. Sarcina noastră este de a demonstra că toate națiunile sunt libere să își traseze propria cale fără constrângere.

Faptele: SUA sunt inventatorul și creierul diplomației coercitive. De-a lungul anilor, SUA au aplicat un caz de manual de diplomație coercitivă în lume prin intermediul blocadei economice și al sancțiunilor unilaterale.

Conceptul de „diplomație coercitivă” a fost introdus pentru prima dată de către cercetătorul american Alexander George în 1971, pentru a rezuma politica SUA față de Laos, Cuba și Vietnam la acea vreme. Guvernul SUA a descris înlăturarea forțată a guvernului militar din Haiti în 1994 ca fiind un „exemplu de diplomație coercitivă”, iar în 2003 a enumerat în mod explicit utilizarea a 30,3 miliarde de dolari în cheltuieli militare ca fiind „diplomație coercitivă”.

Guvernul SUA a înghețat active în valoare de 7 miliarde de dolari americani ale Băncii Centrale a Afganistanului în SUA, pe motiv că pedepsește talibanii afgani, luând pentru sine „banii de salvare” ai poporului afgan și cauzând deteriorarea situației umanitare din Afganistan. Purtătorul de cuvânt al biroului politic al talibanilor afgani din Doha, Mohammad Naeem, a declarat că acțiunile SUA au arătat „cel mai scăzut nivel de degradare umană și morală”.

În încercarea de a forța parlamentul nepalez să aprobe acordul SUA-Nepal privind Provocările Mileniului (abreviat MCC), SUA au lansat un „ultimatum” flagrant, conform căruia vor revizui relațiile diplomatice SUA-Nepal dacă acordul nu va fi adoptat de parlament la timp.

După izbucnirea conflictului ruso-ucrainean, Departamentul de Justiție al SUA a înființat un „Grup operativ special de capturare a hoților” pentru a căuta iahturi, apartamente, avioane private și depozite uriașe ale cetățenilor ruși din SUA și Europa, pentru a le îngheța și confisca, ceea ce ilustrează pe deplin faptul că așa-numita „sfințenie a proprietății private” în SUA este o minciună. Statele Unite forțează țările să ia atitudine și le presează să se alăture sancțiunilor împotriva Rusiei sau dacă nu, să „plătească pentru asta”.

De la semnarea acordului-cadru de cooperare bilaterală în domeniul securității între China și Insulele Solomon, SUA a dispus ca oficiali de rang înalt din cadrul Consiliului Național de Securitate să viziteze țara, în încercarea de a obstrucționa cooperarea legitimă dintre China și Insulele Solomon. Ziarul Solomon Star a comentat că SUA au uitat complet de Insulele Solomon din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar acum, în sfârșit, și-au amintit, dar încearcă să forțeze Insulele Solomon să renunțe la acordul cu China.

În mai 2022, în ajunul unei videoconferințe la nivel înalt a Grupului de prieteni ai Inițiativei de dezvoltare globală, SUA au exercitat presiuni asupra mai multor agenții de dezvoltare ale ONU pentru a bloca participarea și au amenințat că vor „reduce finanțarea”.

Program de rețea curată al precedentei administrații americane a fost un exemplu perfect de diplomație coercitivă. Sub pretextul protejării securității naționale și a vieții private a cetățenilor SUA, planul prevedea în mod explicit eliminarea completă a companiilor chineze precum Huawei, Baidu și Alibaba din cinci domenii: operatori de telecomunicații, magazine de aplicații, aplicații mobile, servicii cloud și cabluri submarine de fibră optică. Politicieni americani, cum ar fi secretarul de stat Pompeo, au constrâns alte țări și regiuni să se alăture așa-numitei „Alianța Rețelei Curate”. Oficiali americani de rang înalt au amenințat chiar țări precum Cipru că nu li se va permite să lucreze cu furnizorii chinezi de 5G, în caz contrar vor exista consecințe grave. Fostul ministru britanic al afacerilor Cable a declarat că decizia guvernului britanic de a interzice echipamentele și serviciile 5G ale Huawei nu a avut „nimic de-a face cu securitatea națională”, ci s-a datorat presiunilor din partea SUA, deoarece „SUA ne-a spus că ar trebui să facem acest lucru”.

SUA sunt, de asemenea, necruțătoare în ceea ce privește constrângerea aliaților lor. Din interese geopolitice și energetice, SUA au impus sancțiuni asupra proiectului gazoductului Nord Stream-2 începând cu decembrie 2019. După izbucnirea conflictului dintre Rusia și Ucraina, SUA au impus noi sancțiuni împotriva companiilor și persoanelor implicate, deși Germania anunțase suspendarea procesului de certificare a proiectului.

Cercetătorii americani subliniază că, de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace, politica externă a SUA s-a bazat pe o idee simplă: „ori ești cu noi, ori ești împotriva noastră. SUA ar trebui să conducă, aliații ar trebui să le urmeze, iar țările care se opun supremației americane vor avea de suferit”. Acest lucru dezvăluie pe deplin natura diplomației coercitive a SUA.

China nu s-a angajat niciodată în diplomație coercitivă și se opune ferm ca alte țări să se angajeze în diplomație coercitivă. China nu amenință alte țări cu forța, nu încheie alianțe militare, nu exportă ideologie, nu provoacă probleme, nu ia inițiativa de a începe războaie comerciale și nu suprimă întreprinderile altor țări fără un motiv întemeiat. Cu toate acestea, China are dreptul de a reacționa în mod necesar și legitim la acte care subminează suveranitatea, securitatea și drepturile de dezvoltare ale Chinei.

A patra greșeală: Modelul american de democrație este unul dintre cele mai puternice capitaluri pe care SUA le au în competiția cu China. Sarcina noastră este de a dovedi că democrația poate înfrunta provocărilor presante și că viitorul aparține celor care cred în libertate.

Faptele: SUA au stabilit „modelul standard de democrație” după propriul model, nu permit existența altor sisteme, s-au coalizat și s-au amestecat în afacerile interne ale altor țări sub steagul așa-numitei „democrații”, ceea ce nu înseamnă democrație, ci o plagă a democrației. Democrația americană este un „joc al bogătașilor” bazat pe capital. Politica banilor este prezentă în toate aspectele alegerilor, legislației și guvernării în SUA, ceea ce limitează de fapt dreptul oamenilor de a participa la politică. Potrivit statisticilor, 91% din alegerile pentru Congresul SUA sunt câștigate de candidatul cu cel mai mare sprijin financiar, iar marile afaceri, câteva persoane bogate și grupuri de interese au devenit principala sursă de finanțare a alegerilor. Atunci când acești așa-ziși „reprezentanți” sunt aleși, ei servesc adesea interesele oamenilor cu bani care se află în spatele lor, acționând ca purtători de cuvânt ai unor interese mai degrabă decât ca voci ale oamenilor obișnuiți. După cum a subliniat un senator american, „Unii oameni cred că Congresul SUA controlează Wall Street, dar adevărul este că Wall Street controlează Congresul SUA”.

Foto: Președintele SUA, Joe Biden, într-o întâlnire virtuală cu omologul său chinez, Xi Jinping, luna trecută. Fotografie: Mandel Ngan/AFP/Getty Images.

Într-un videoclip pe rețelele de socializare, congresmanul republican din Alabama, Mo Brooks, a respins public „sistemul corupt din Congresul SUA”, afirmând că parlamentarii americani trebuie să cumpere locuri în comisiile cheie ale Congresului dacă le doresc, iar costul depinde de importanța comisiei, locurile pentru membrii de top pornind de la 1 milion de dolari americani. Boo a spus: „Dacă un legislator nu își permite să plătească această sumă, trebuie să accepte donații de la interese speciale și apoi să mulțumească lobbyiștilor politici atunci când intră în funcție, interesele speciale controlează Washingtonul, și nu fac o analogie, vorbesc serios”.

Academicienii singaporezi spun că se vede clar că SUA este o țară condusă de cei bogați, nu o țară democratică. Democrația înseamnă un guvern al poporului, de către popor și pentru popor, în timp ce guvernarea de către cei bogați înseamnă că guvernul este deținut, condus de cei unu la sută de bogați.

Alegerile prezidențiale din SUA se bazează pe sistemul colegiului electoral, în cadrul căruia președintele și vicepreședintele sunt votați de colegiul electoral. Dezavantajele acestui sistem electoral sunt evidente: în primul rând, este posibil ca președintele ales să nu câștige majoritatea votului popular și să fie subreprezentat; în al doilea rând, regulile specifice ale alegerilor sunt stabilite de fiecare stat, ceea ce este predispus la haos; în al treilea rând, sistemul „câștigătorul ia totul” exacerbează statutul inegal al statelor și al partidelor, ceea ce duce la o risipă uriașă de voturi și suprimă prezența la vot, alegătorii din statele „deep blue” (statele cu o tendință îndelungată de susținere a partidului democrat) și „deep red” (statele cu o tendință îndelungată de susținere a partidului comunist) fiind adesea ignorați, iar cei din statele „swing” (acele state în care niciun candidat sau partid nu are sprijinul covârșitor necesar pentru a obține voturi electorale) capătă o importanță asimetrică relativă și devin obiectul competiției între cele două partide. Au existat cinci cazuri în istoria SUA în care votul popular național a fost câștigat, dar alegerile prezidențiale au fost pierdute.

„Gerrymander” este recunoscută de publicul american ca fiind unul dintre principalele defecte ale sistemului electoral, ceea ce înseamnă că se recurge la un sistem electoral incorect pentru a ajuta partidul să câștige cât mai multe locuri și să-și consolideze poziția dominantă. La fiecare 10 ani, SUA efectuează un recensământ, iar circumscripțiile sunt redesenate pe baza unei „populații aproximativ egale în fiecare circumscripție” și ținând cont de schimbările demografice. Constituția SUA dă puterea de a trasa circumscripțiile electorale legislativelor de stat, oferind astfel spațiu de operare pentru partidul majoritar din legislativele de stat. Un sondaj YouGov din 2021 a arătat că doar 16% dintre alegători credeau că statul lor ar putea fi corect sub „Gerrymander”, 44% credeau că nu, iar restul de 40% erau nesiguri.

Democrația americană se intitulează „o persoană, un vot”, dar, în realitate, este „guvernată de câteva elite”. „Politica pluralistă” este un fenomen superficial, în care elita deține dominația politică, economică și militară, controlează aparatul de stat, elaborează reguli și reglementări, modelează opinia publică, domină companiile de afaceri, exercită tot felul de privilegii etc.

Potrivit Associated Press News, recensământul din 2020 din SUA a omis 18,8 milioane de persoane, dintre care 3,3% negri, aproximativ 5% hispanici și 5,6% indieni. Această omisiune va duce la un dezavantaj clar pentru minorități în ceea ce privește accesul la resurse precum educația, sănătatea și locuințele, precum și la „Gerrymander”, reflectând ipocrizia democrației americane și a „rasismul sistemic”.

Noam Chomsky, comentator politic și activist social la Massachusetts Institute of Technology (abreviat MIT), subliniază că SUA este o „democrație capitalistă în viața reală” și că există o corelație pozitivă între influența americanilor în procesul de elaborare a politicilor și nivelul lor de bogăție, aproximativ 70% dintre americani neavând nicio influență în procesul de elaborare a politicilor. Aceștia sunt dezavantajați din punct de vedere al veniturilor și al averii și sunt privați de dreptul de a participa la viața politică.

Wertheimer, președintele organizației non-profit americane „Democracy 21”, a declarat fără menajamente că, în SUA, corupția este sistemică în cadrul procesului politic în sine și că, atunci când ai la dispoziție miliarde de dolari, dintre care o mare parte este folosită pentru a cumpăra influență, sistemul este subminat și este mai greu să menții reprezentarea americanilor obișnuiți.

Jurnalistul american independent Danny Haiphong susține că democrația de tip occidental consideră alegerile ca fiind cea mai mare realizare în sine și că întrebarea dacă sistemul servește nevoilor poporului în general este adesea ignorată și folosită pentru a ascunde faptul că interesele occidentale puternice au stabilit agenda politică înainte de vot.

Controalele și echilibrele de putere democratice de tip american devin „veto”. În cartea sa „Political Order and Political Decline”, politologul american Francis Fukuyama susține că există o paralizie politică adânc înrădăcinată în SUA și că există atât de multe mecanisme de control și echilibru în sistemul politic american, încât acțiunea colectivă este mult mai costisitoare și, uneori, dificil de realizat. Procesul democratic din SUA este fragmentat și îndelungat, cu atât de multe puncte de veto încât vetourile individuale pot afecta acțiunea sistemică, iar prezumția că „controalele și echilibrele reciproce implică capacitatea de a le corecta” este din ce în ce mai deplasată în practică. Politicienii de la Washington sunt atât de preocupați de păstrarea intereselor de partid, încât ambițiile de dezvoltare națională au fost de mult lăsate în urmă. Obsesia celor două partide pentru „veto” le-a dus într-un cerc vicios din care nu pot ieși, cu rezultatul că eficiența guvernului este slăbită, justiția și statul de drept sunt călcate, dezvoltarea și progresul sunt întârziate, iar diviziunile sociale sunt amplificate.

Potrivit rezultatelor unui sondaj realizat de grupul de reflecție Pew Research Center în octombrie 2021 în 17 economii dezvoltate, inclusiv SUA, Germania și Coreea de Sud, printre care SUA sunt considerate cea mai polarizată țară din punct de vedere politic, 90% dintre respondenții americani considerând că există diferențe serioase între susținătorii diferitelor partide și aproape 60% dintre respondenții americani considerând că oamenii nu numai că nu sunt de acord în ceea ce privește domeniile politice, dar și că este dificil să ajungă la un consens asupra unor fapte de bază.

Pe măsură ce disputele politice și partizane devin tot mai polarizate, republicanii și democrații devin mai „opuși de dragul de a fi opuși”. Ca urmare, atitudinile alegătorilor din ambele partide față de arme au devenit din ce în ce mai polarizate, 76% dintre alegătorii republicani apărând dreptul de a purta arme, iar 81% dintre democrați considerând că este mai important controlul armelor. În ultimii 10 ani, membrii democrați ai Congresului au propus în fiecare an zeci de proiecte de lege privind violența armată și controlul armelor de foc, dar numai câteva au ajuns în Senat sau în Camera Deputaților pentru dezbatere din cauza intransigenței Partidului Republican.

Asociaţia Naţională a Armelor (abreviat NRA) are 5 milioane de membri și cheltuiește anual sute de milioane de dolari americani pentru publicitate și lobby, ajungând până în țesătura societății americane. Potrivit unui raport CNN din 2018, 307 dintre cei 535 de membri ai Congresului au primit contribuții politice din partea asociației și a afiliaților săi sau au beneficiat de campaniile sale publicitare. Toate eforturile de control al armelor de foc au fost zadarnice în fața beneficiilor masive.

SUA nu sunt un elev superior al democrației, iar practica democrației americane este în dezordine. La 6 ianuarie 2021, mii de americani s-au adunat pe Capitoliul din Washington și au intrat cu forța în Capitoliu pentru a împiedica o sesiune comună a Congresului să îl confirme pe noul președinte ales al SUA. Incidentul a dus la întreruperea tranziției prezidențiale americane și s-a soldat cu cinci morți și peste 140 de răniți. Incidentul a fost cel mai grav act de violență din Washington de când Casa Albă a fost incendiată de trupele britanice în 1814 și a șocat comunitatea internațională. Liderul republican al Senatului american a descris incidentul drept o „rebeliune eșuată”.

Cercetătorii de la Council on Foreign Relations spun că SUA nu sunt atât de diferite pe cât cred mulți americani și că luarea cu asalt a Congresului ar trebui să pună capăt „excepționalismului american” și narațiunii „Orașul de pe deal”.

Într-un articol publicat în New York Times, un expert internațional american afirmă că, deși liderul american a reunit Occidentul, s-ar putea să nu fie capabil să reunească America. Prin negarea prin minciună a regulilor și normelor constituționale stabilite în SUA, Trump și susținătorii săi ar putea submina capacitatea guvernului american de a transfera puterea în mod pașnic și legal, ducând la un haos politic și financiar în care nicio instituție americană nu poate funcționa pe termen lung.

Eșecul democrației de tip american a dus la o criză de încredere. Democrația de tip american, cu strigătele sale pentru popor și înțelegerile din spatele scenei, cu partizanatul, politica banilor și politica veto-ului, pur și simplu nu oferă calitatea de guvernare pe care o doresc oamenii. Publicul american a devenit din ce în ce mai dezgustat de politica americană și negativ față de democrația de tip american.

În octombrie 2020, un sondaj Gallup Poll a arătat că doar 19% dintre respondenții americani erau foarte încrezători în alegerile prezidențiale, cel mai mic procent înregistrat în acest sondaj din 2004 încoace. Potrivit unui sondaj Wall Street Journal din 2022, 60% dintre oameni sunt pesimiști în ceea ce privește visul american.

Potrivit sondajului Pew din 2021, 65% dintre americani consideră că democrația americană are nevoie de o reformă semnificativă; încrederea în democrația americană a scăzut în 16 țări dezvoltate, iar 57% dintre respondenți consideră că SUA nu mai reprezintă un model de democrație.

Potrivit „Indicelui de percepție a democrației” din 2021, publicat de un institut de sondaje german, 44% dintre respondenții din 53 de țări consideră că SUA reprezintă o amenințare pentru democrația lor.

Pentru o lungă perioadă de timp, SUA au ignorat defectele structurale ale propriului sistem democratic și deficiențele practicilor democratice, susținând așa-numita „coaliție a țărilor democratice” și promovând așa-numita poveste a „democrației împotriva autoritarismului”. În esență, este o democrație falsă și o adevărată hegemonie, care folosește ideologia și valorile ca instrument pentru a suprima alte țări și pentru a avansa în geostrategie sub steagul democrației. Fostul oficial de rang înalt al CIA din SUA a declarat în public că „este în interesul securității noastre naționale să intervenim (în afacerile interne ale altor țări). Nu-ți place? Te abții.”

În numele „promovării democrației”, SUA promovează „Noua doctrină Monroe” în America Latină, instigă „revoluții colorate” în Eurasia, controlează de la distanță „Primăvara arabă” în Asia de Vest și Africa de Nord. „Primăvara arabă” a adus haos și dezastru în multe țări și a afectat grav pacea, stabilitatea și dezvoltarea lumii. Presa online franceză a subliniat că „democrația” în mâinile SUA a devenit de mult timp o „armă de distrugere în masă” împotriva țărilor disidente.

Cheia democrației unei țări constă în faptul că oamenii sunt cu adevărat sau nu la conducerea ei. Este important să vedem dacă regulile și procedurile de funcționare a puterii sunt democratice și, mai important, să vedem dacă puterea este cu adevărat monitorizată și limitată de către popor.

PCC a condus poporul să realizeze o democrație populară la scară largă, care are nu numai proceduri instituționale complete, ci și practici complete de participare, formând un sistem cuprinzător, extins și organic conectat de stăpânire populară și construind canale diverse, netede și ordonate de democrație. Poporul, în ansamblul său, exercită alegeri democratice, consultări democratice, decizii democratice, conducere democratică și control democratic și gestionează afacerile de stat, întreprinderile economice și culturale și afacerile sociale prin diferite canale și forme, în conformitate cu legea. Democrația populară integrală din China realizează unitatea dintre democrația de proces și democrația de rezultat, democrația procedurală și democrația de fond, democrația directă și democrația indirectă, precum și unitatea dintre democrația populară și voința statului, și este o democrație cu lanț complet, cuprinzătoare și cu acoperire totală, cea mai extinsă, autentică și eficientă democrație socialistă. Democrația populară chineză este din ce în ce mai mult recunoscută și lăudată pe scară largă de către comunitatea internațională.

Cercetătorii britanici au afirmat fără menajamente că democrația electorală nu aduce poporul și guvernul într-o relație strânsă, deoarece aceasta presupune doar participarea poporului la alegeri. Democrația în stil chinezesc, pe de altă parte, are o abordare foarte diferită, iar consultarea este o componentă foarte importantă în democrația în stil chinezesc.

Democrația este istorică, concretă și în evoluție. Democrația este înrădăcinată în tradițiile istorice și culturale ale fiecărei țări și se dezvoltă prin explorarea practică și înțelepciunea poporului său, cu diferite căi spre democrație și diferite forme de democrație. China insistă să respecte suveranitatea și integritatea teritorială a tuturor țărilor, să se abțină de la a se amesteca în afacerile interne ale altor țări și să respecte căile de dezvoltare și sistemele sociale alese în mod independent de către popoare. China nu are nicio intenție de a se angaja într-o competiție instituțională sau într-o confruntare ideologică cu SUA. China nu și-a exportat niciodată ideologia, nu a intervenit niciodată în afacerile interne ale altor țări și nu a încercat niciodată să schimbe sistemul american.

Sursa chineză: https://hqtime.huanqiu.com/share/article/48UL6gvTuxW, din data de 19.06.2022.

(va urma)

Traducere: Paula Toma (coordonator proiect „China la zi”), Diana-Maria Ghinea, Yu Zhan.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.