Carmen Burcea*

Sursa foto aici.
La 15 iunie 1953, în anul șarpelui de apă (ca și Máo, de altfel), se năștea Xí Jìnpíng– etnic han, care avea să devină liderul celor 95 de milioane de membri ai Partidului Comunist Chinez și să conducă destinele celor 1,4 miliarde de locuitori ai Chinei. Supranumit „Tata Xí” (Xí dàdà, 习大大), Xí Jìnpíng se prezintă pe sine ca un „slujitor al poporului”, un conservator profund atașat de valorile culturii tradiționale chineze și de valorile familiei. Este căsătorit cu frumoasa și faimoasa artistă Péng Lìyuán (n. 1962) și împreună au o fiică – Xí Míngzé (n. 1992), absolventă de Psihologie la Harvard.
Xí, unul dintre cei mai influenți oameni politici ai lumii, este reprezentantul celei de a cincea generații de lideri chinezi de la Máo Zédōng încoace. După „marele timonier” (Wěidà de duòshǒu, 伟大的舵手) au urmat generațiile reprezentate de Dèng Xiǎopíng, Jiāng Zémín și Hú Jǐntāo. Xí încoronează această succesiune și aspiră să împlinească cel mai îndrăzneț țel al Chinei de până acum: construirea unei „țări socialiste moderne, prospere, puternice, democrate, avansate cultural și armonioase” până în 2049, anul centenarului RPC (Liǎng gè yībǎi nián, 两个一百年). Xí încarnează acest «vis chinezesc» (Zhōngguó mèng, 中国梦), nutrit deopotrivă din «mitul vârstei de aur» și eposul chinezesc al «secolului umilinței» (Wù wàng guóchǐ, 勿忘国耻). Misiunea sa capătă astfel luciri mesianice. Potrivit acestei chei de lectură, Xí este restauratorul cursului firesc al istoriei, menit a reconfigura ordinea mondială dintr-o perspectivă sinocentrică (Zhōngguó zhōngxīn zhǔyì, 中国中心主义). Inițiativa „Centura și drumul” (Yīdài yīlù, 一带一路), care se revendică la nivel simbolic din anticul Drum al mătăsii, a devenit stindardul diplomației promovate de Xí, mai fermă și mai încrezătoare (Fènfā yǒu wéi, 奋发有为). Și deși comparată de unii analiști cu Planul Marshall, China a declarat în repetate rânduri că această inițiativă „nu este un solo chinezesc, ci o simfonie” interpretată de toate țările participante. După partitura cui?
A Chinei, firește.
Surse și interpretări
Despre Xí s-a scris mult. Poate că mai mult decât despre oricare alt lider chinez. Paradoxal însă, schițarea profilului său biografic devine o chestiune problematică. În parte, pentru că biografiile oficiale contopesc unele episoade veridice cu altele cu tentă hagiografică și tind să copleșească firul narativ sub încărcătura simbolistică atribuită. În parte, pentru că Xí însuși este un lider charismatic, foarte abil în (re)construirea propriei imagini. Prin urmare, scrutarea personalității lui Xí nu se poate mărgini la biografiile oficiale și nici la discursurile politice grandilocvente, ticsite de clișee și limbaj de lemn, dar și de aforisme și citate din clasici. Portretul său e complinit uneori de dialogurile colocviale, lipsite de orice emfază, și de fotografiile din vizitele de lucru ori din albumul de familie. Apoi, canale de comunicare precum televiziunea de stat CCTV, cotidianul partidului People’s Daily ori agenția oficială de știri Xinhua îl prezintă encomiastic pe liderul de la Beijing, ca o carte deschisă la îndemâna oricărui chinez, fără vreo umbră de mister care să-i împieteze mărețele proiecte. Gesturile și rostirile sale sunt reflectate în așa fel încât să devină o pildă, o parabolă. Simplitatea vestimentației, naturalețea în atitudine, tonul afabil, surâsul cald, obiceiurile comune – totul îi sporește charisma. De pildă, un prânz frugal, într-un local obișnuit, frecventat de oameni de rând, a devenit știre. Știrea a devenit virală, restaurantul – un punct de interes turistic, iar meniul președintelui – extrem de popular. Desigur, acest tip de retorică, care îl prezintă pe Xí într-o scenă de convivialitate, nu e deloc gratuit în conturarea personalității sale, ci poartă in nuce toposul modestiei și al solidarității. Astfel de relatări au rostul de a-l înfățișa pe Xí nu doar perfect integrat în comunitate, ci ca un simbol arhetipal al acesteia.

Sursa foto aici.
Obârșia și martiriul
Ca fiu al unui veteran comunist, Xí este considerat un „principe” (Tàizǐ dǎng, 太子黨). Această descendență de natură legitimatoare – „roșu de a doua generație” (Hóng èr dài, 紅二代) – i-a pecetluit existența. Tatăl său, Xí Zhòngxūn (1913-2002), vechi camarad al lui Máo în Marșul cel lung (1934-1935) și, ulterior, apropiat colaborator al premierului Zhōu Ēnlái, a fost un activist de partid în primul eșalon. În anii ´60 însă, a fost epurat din structurile de partid și încarcerat (1962). Deși ulterior reabilitat, după venirea la putere a lui Dèng Xiǎopíng, acest eveniment a iscat o adevărată dramă în familie. Xí însuși a fost strămutat în satul Liangjiahe, cu scopul reeducării (1969-1975). Acolo a muncit pământul, a trăit într-o bojdeucă săpată în roca argiloasă specifică ținutului – devenită peste timp „loc al memoriei” – și a citit mult la lumina lămpii cu kerosen. Capitalul lui Marx, Analectele lui Confucius, Istoria Chinei, Război și pace au fost doar câteva din lecturile sale de căpătâi. Azi, acest capitol de bildungsroman a căpătat aureola unui mit. Adesea este evocat cu o mândrie nedisimultă și interpretat drept o experiență fundamentală, o cale a dobândirii de virtuți, o etapă formatoare crucială, care i-a permis fuziunea cu oamenii din Yan’an, din „inima pământului galben”, și care a sădit în el atașamentulfață de China profundă. Xí însuși a declarat: „Mi-am lăsat inima în Liangjiahe. Liangjiahe a creat omul care sunt”. Adică un luptător.

Sursa foto CCTV
Partidul și puterea supremă
Pătrunderea lui Xí în rândurile PCC a fost una anevoioasă, din pricina traiectoriei politice a tatălui său. Odată dobândit statutul de membru al PCC (1974), după mai multe tentative eșuate, și-a putut perfecționa studiile. În 1979, Xí a obținut licența în Inginerie chimică la Universitatea Tsinghua. Dar destinul său nu era să activeze în această profesie, ci să înainteze în ierarhia de partid. Ascensiunea sa a fost lină și temeinică, până la dobândirea puterii supreme în stat (Wěidà de lǐngxiù xíjìnpíng zhǔxí, 伟大的领袖习近平主席).
După ce a îndeplinit diverse funcții în partid în provinciile Shaanxi și Hebei, Xí a urmat un cursus honorum de excepție în prima decadă a anilor 2000. Succesele repurtate în calitate de guvernator în Fujian (1999-2002) şi Zhejiang (2002-2007) – provincii de coastă devenite emblemă pentru „miracolul economic chinezesc” – i-au asigurat un important capital de imagine, pe care l-a exploatat apoi în chip iscusit. Cu un renume de vajnic combatant împotriva corupției, hotărât să nimicească deopotrivă „tigrii și muștele” – adică oficialii de partid de rang înalt și inferior fără deosebire – președintele Hú Jǐntāo i-a încredințat lui Xí sarcina de a face „curăţenie” în metropola Shanghai (2007). Xí a apărut astfel ca un simbol purificator, eroul care avea să mântuie China de această racilă. Trebuie spus însă că și această campanie de asanare morală a clasei politice are luminile și umbrele ei, fiind interpretată de unii analiști ca o stratagemă care a țintit nu atât eradicarea corupției, cât anihilarea opoziției și câștigarea popularității. Oricum ar fi, experiența căpătată în provincii l-a catapultat pe Xí în cercurile de putere de la centru. Mai importantă încă a fost numirea sa, în același an 2007, ca membru al Biroului Politic al PCC. Concomitent, Xí a deținut și funcția de președinte al Școlii Centrale de Partid (2007-2012). În fine, în 2008, anul în care i s-a încredințat responsabilitatea politică pentru Olimpiada de la Beijing, Xí a devenit vicepreşedinte al Chinei, iar în 2010 – vicepreşedinte al Comisiei Militare Centrale (CMC). Această din urmă promovare îl confirma ca succesor al președintelui Hú Jǐntāo (2002-2012).
În noiembrie 2012, în cadrul celui de-al XVIII-lea Congres al PCC, Xí a fost ales secretar general al CC al PCC, iar câteva luni mai târziu, în martie 2013, a fost desemnat președinte al RPC. În toamna anului 2017, a fost reales pentru al doilea mandat de cinci ani. Și tot în 2017, cel de-al XIX-lea Congres al PCC a încorporat în constituția sa „Gândirea lui Xí Jìnpíng privind socialismul cu caracteristici chinezești pentru o nouă eră” (Xíjìnpíng xīn shídài zhōngguó tèsè shèhuì zhǔyì sīxiǎng, 习近平新时代中国特色社会主义思想). În fine, în martie 2018, Adunarea Naţională Populară (ANP, forul legislativ chinez) a aprobat reforma constituţională prin care se desfiinţa limita de două mandate pentru funcţia de preşedinte, impusă în 1982. S-a deschis astfel perspectiva perpetuării lui Xí la putere. Așadar, Xí poate privi înapoi spre viitor, spre China imperială.

Sursa foto China Daily
Xí în oglinda istoriei
În toamna anului 2021, Xí Jìnpíng rostea un discurs pe marginea „Rezoluției CC al PCC privind realizările majore și experiențele istorice ale luptei Partidului de o sută de ani”. După rezoluțiile din 1945 și 1981, care au consfințit supremația lui Máo Zédōng și Dèng Xiǎopíng, cea din 2021 a inaugurat o Nouă Eră, marcată de influența globală a Chinei. Dacă Máo a fondat Republica independentă, iar Dèng a făcut-o să devină prosperă, Xí configurează „a treia revoluție” și încununează destinul istoric al națiunii sale conferindu-i putere – statutul de cea mai mare putere (Zhōngguó shì yīgè dàguó, 中国是一个大国). Nu emergentă, nu regională.
Celebrul citat din distopia orwelliană „1984” – „Cine controlează trecutul controlează viitorul: cine controlează prezentul controlează trecutul” – e perfect ilustrat aici, căci Noua Eră a debutat cu rescrierea istoriei. Izvorâtă din nevoia de ancorare în trecut, de legitimare, Rezoluția propune un discurs despre istorie din perspectiva prezentului. Xí impune o viziune comună asupra trecutului, în care se omit anumite evenimente, se blurează sau se emfatizează altele. Iar contestarea narațiunii oficiale atrage după sine acuzația de „nihilism istoric” (Lìshǐ xūwú zhǔyì, 历史虚无主义). Toți aceia care ar îndrăzni să aibă o altă viziune asupra trecutului, vor cădea sub incidența asprei legi. Amintirea epurărilor maoiste ar reînvia resentimente și sciziuni, iar procesul de de-maoficare din vremea lui Dèng ar preveni dezvoltarea cultului personalității. Prin urmare, se impuneau anumite selecții și decupaje. Și deși Rezoluția vorbește în principiu despre trecut, în fapt se proiectează viitorul. Ocurența numelui lui Xí în textul Rezoluției, covârșitoare în raport cu menționarea celorlalți lideri, e un indiciu de netăgăduit. Dar nu numai. Xí e cumpănit în evaluarea predecesorilor, cărora le accentuează meritele și le minimizează erorile. Lasă însă să se perceapă fisurile care, în absența sa în postura de Salvator, ar fi putut destructura însuși monolitul PCC. Este el cel care a eradicat corupția, a consolidat încrederea în partid, a sporit creșterea economică și a asigurat țării sale o poziție de prestigiu în plan internațional. Astfel, dacă Máo este fondatorul, iar Dèng este reformatorul, Xí poate fi considerat refondatorul care asigură trăinicia partidului și propovăduiește armonia, căci – după cum el însuși afirmă – „națiunea chineză nu poartă în genele sale trăsături agresive sau hegemonice”.
În esență, Rezoluția îl reconfirmă pe Xí ca „nucleu” (Héxīn, 核心) al PCC și îl propulsează spre al treilea mandat. Cel mai probabil, cel de-al XX-lea Congres al PCC (2022) îl va reconfirma în funcție, căci existența lui Xí se confundă cu „misiunea istorică” a partidului și cu destinul națiunii până în 2049. După cum spune textul Rezoluției: „Gândirea lui este chintesența culturii și sufletului chinez, iar prezența sa în inima partidului este de importanță decisivă pentru promovarea procesului istoric al marii întineriri a națiunii chineze”.
Carmen Burcea este cercetător științific cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.