Matei Blănaru*
Lenin și Stalin. Sursa foto: evz.ro
Tema articolului va fi dezvoltată pentru a prezenta teroarea regimului sovietic de la nașterea până la prăbușirea acestuia, în comparație cu alte câteva exemple de terorism de stat, așezată în context istoric și exemplificată inclusiv cu raportarea terorismului de stat al URSS la România, incluzând în partea de început și poziționarea teoretică actuală raportată la fenomen.
Introducere. Terorismul era – până la actualul război din Ucraina, care va schimba total arhitectura de securitate a zonei, dar probabil chiar și cea globală – una dintre temele cel mai des întâlnite pe prima pagină a ziarelor, printre primele știri de la televizor sau printre primele rânduri ale aproape tuturor strategiilor de securitate națională. Pe bună dreptate, dacă este să ne gândim la atentatele din Statele Unite ale Americii din 11 septembrie 2001 sau cele care zguduie Europa începând mai ales din 2004, cu atentatele din Spania.
Sursa: The Atlantic, Reuters/Sean Adair
Probleme definire terorism. Cu o astfel de atenție concentrată asupra fenomenului, cineva ar putea crede că am avea deja cel puțin o definiție universal acceptată a fenomenului și o omogenitate în ceea ce privește tratarea acestuia și a organizațiilor aferente. Paradoxal, însă, nu este deloc cazul, iar mai jos prezentăm două dintre principalele cauze.
Una dintre aceste cauze care stă în spatele acestei fragmentări este în primul rând subiectivitatea intereselor diferiților actori statali implicați. Dacă, de exemplu, deși recunoscută ca organizație teroristă, PKK nu ar reprezenta pentru SUA o amenințare teroristă sau vreun interes în această privință de a o aborda ca atare, ba chiar poate dimpotrivă, lucrurile stau cu totul altfel pentru Turcia, care încearcă să înăbușe orice inițiativă de autonomie locală a kurzilor din Kurdistanul turcesc, sirian sau irakian (în privința kurzilor din Iran îngrijorările sunt poate mai puține). Dacă, din nou, Hezbollahul din Liban nu înseamnă pentru oricine o organizație teroristă (nu discutăm acum despre statele direct implicate în susținerea sa, ca Iranul), sau, cel puțin, nu aripa sa politică, pentru Israel este pe unul dintre primele locuri ca dușmani declarați. Sau, ca să dăm un exemplu foarte actual, dacă pentru aproape toată comunitatea internațională uigurii din vestul Chinei nu reprezintă o comunitate sau un pericol terorist, China i-a definit altfel. Iată, pe scurt, doar câteva dintre exemplele de subiectivism în abordarea și definirea terorismului în funcție de interesele diferitelor state sau organisme internaționale. Pentru că „jocul” și interesele diferite se poartă inclusiv la nivelul organismelor internaționale.
O a doua cauză extrem de importantă pentru modul subiectiv sau neomogen în care este tratat fenomenul este însăși consistența sa, chiar granițele difuze, care se întrepătrund uneori, între crimă organizată și terorism, între luptătorii pentru libertate și terorism, între mișcările de eliberare națională și acesta sau între insurgențele armate și terorism.
Concepții teoretice terorism de stat. Acestea fiind spuse, ajungem la aspectul terorismului abordat în cuprinsul acestui articol, și anume terorismul de stat, care este poate tratat chiar și mai subiectiv decât aspectele de mai sus, inclusiv în cadrul comunității științifice care cercetează fenomenul. Astfel, avem două tabere principale – una care consideră terorismul incompatibil cu actorii statali atunci când vorbim despre cine face acte de terorism, susținând că violența din partea statului este în mod formal automat legitimă, și alții care, dimpotrivă, invocând în principal atât istoria fenomenului, cât și metodele și scopul, susțin că terorismul nu se rezumă doar la actori non-statali, ci și la state, atunci când acestea aplică violența și teroarea asupra populației pentru a atinge anumite scopuri politice, etnice sau religioase. Cu atât mai mult cu cât, de multe ori, aceste scopuri nu sunt ale unui segment reprezentativ al populației, ci ale unei clici sau chiar ale unei singure persoane care au puterea, autoritatea de a duce astfel de politici și de a educa societatea în acest sens. Ne amintim, în acest context, impactul hotărâtor al politicilor sultanului Abdul Hamid al II-lea în privința Genocidului Armean (chiar dacă nu el a fost direct răspunzător pentru crimele dintre 1916-1919, atât masacrele comise la instigarea sa de la sfârșitul secolului XIX, cât și politicile sale prin care s-a educat în acest spirit o parte importantă a elitelor turcești au pus baza a ceea ce a fost mișcarea Junilor Turci și politicile lor care au dus la infamul Genocid Armean) sau al lui Stalin în privința genocidului bolșevic sau al lui Hitler în privința Holocaustului evreilor.
Peste 1 milion de armeni se estimează că au murit în urma deportărilor organizate, foametei și masacrelor. Sursa foto: historia.ro
Exemple terorism de stat. Ca să dăm câteva exemple mai actuale de terorism de stat, îl putem cita pe Steve Hewitt în acest articol, unde ni se enumeră unele episoade recente din ceea ce el consideră terorism de stat, ca cele în care a fost implicat regimul de la Moscova, cel saudit sau chiar cel francez, sau, iată, și Uniunea Europeană operează cu această noțiune, după cum se vede aici și aici, în cazul Iranului, câțiva oficiali ai acestuia fiind condamnați pentru o tentativă de atac terorist împotriva unui protest al opoziției iraniene din Franța din 2018. Bineînțeles, la rândul său, Iranul operează și el cu acest discurs, acuzând de terorism în special SUA și Israel, care a asasinat, printre alții, un important cercetător iranian implicat în programul nuclear al Iranului, Mohsen Fakhrizadeh. În acest context, Ministrul de Externe iranian Mohammad Javad Zarif a cerut comunității internaționale „să condamne acest act de terorism de stat”.
Definiție terorism de stat. De altfel, revenind la Steve Hewitt, menționat mai sus, definiția sa despre terorismul de stat mi se pare una dintre cele mai pertinente, concise și clare pe subiect: „Ce este terorismul de stat? Este similar cu terorismul non-statal pentru că implică acte de violență de inspirație politică, ideologică ori religioasă împotriva unor indivizi sau grupuri în afara unui conflict armat. Diferența-cheie este că cei care întreprind actele de violență sunt agenți ai statului.” Nu multe completări se pot aduce acestei definiții, poate doar faptul că de cele mai multe ori se urmărește prin aceste acte de violență terorizarea unei populații, înspăimântarea unor grupuri sau indivizi astfel încât teroriștii să își poată atinge mai ușor scopurile politice, ideologice sau religioase menționate mai sus.
Acestea fiind spuse, la cei care acceptă faptul că există un fenomen denumit „terorism de stat” apare încă o diferențiere în acest sens – terorismul de stat aplicat pe plan intern, unui segment al populației, și susținerea unor grupări teroriste care acționează pe plan extern, în alte state, ambele forme de manifestare putând coexista fără probleme raportat la o entitate statală, după cum a fost și URSS, după cum se va vedea. Astfel, apare noțiunea de state-sponsor ale terorismului.
Iată, pe scurt, câteva dintre preocupările cercetătorilor fenomenului terorist, câteva dintre disputele teoretice actuale raportate la acesta și câteva dintre cauzele pentru care este un fenomen greu de tratat sau tratat de multe ori cu maximă subiectivitate.
Scurt istoric. Intrând în tema principală a acestui articol, nu se poate să nu observăm cum, la nivel istoric, cel puțin din cunoștințele de până acum, terorismul așa cum îl înțelegem astăzi și-a început existența ca o armă a statului. Putem aduce aici nenumărate exemple, de la formele de teroare din Mesopotamia, la cele ale aztecilor din America Centrală sau la cele ale mongolilor aplicate în Asia, Asia Mică, chiar Nordul Africii și Europa. De asemenea, în zorii erei moderne, respectiv la Revoluția Franceză, avem și nașterea definiției moderne a acestui fenomen, de la care derivă conceptualizarea modernă a acestuia, tot în legătura cu acțiunile generatoare de teroare exercitate de stat asupra populației. Din 1793 s-a proclamat că „teroarea este pe ordinea zilei”, iar Maximilien Robespierre, unul dintre liderii Revoluției Franceze, în 1794 spunea că teroarea nu este decât justiția, promptă, severă, inflexibilă, iar agenții acestei epoci, denumită „La terreur”, erau numiți la rândul lor „teroriști”. Tot atunci se naște în Anglia și prima definiție a terorismului, în mod interesant, nemijlocit legată de Revoluția Franceză și acțiunile teroriste ale statului: 1. Guvernarea prin intimidare, ca formă de acțiune în timpul Revoluției Franceze, și 2. Politică menită a genera teroare în rândul celora împotriva cărora a fost adoptată.
Execuție cu ghilotina în timpul Revoluției Franceze. Sursă foto: medium.com
Terorismul de stat în U.R.S.S. Este greu, dintre toate formele de teroare aplicate de stat asupra unor populații, de-a lungul istoriei, să alegem vreuna ca fiind mai dură sau mai puțin crudă decât altele, dar, cu siguranță, în orice clasificare am face din aceste puncte de vedere, diferitele forme pe care terorismul le-a îmbrăcat în Uniunea Sovietică ar ocupa un loc aparte, atât ca rafinare a tehnicilor, metodelor, cât și ca anvergură sau scopuri. De asemenea, aceste practici teroriste nu s-au limitat în niciun moment al existenței sale la propriul teritoriu, la propria populație, ci, conform chiar preceptelor comunismului, marxismului, „revoluția” trebuia exportată prin orice mijloace și exact asta au încercat, susținând direct sau indirect, creând chiar în mod direct uneori organizații și activități teroriste oriunde s-a avut un interes sau au putut. Terorismul, îmbrăcat teoretic sub haina „revoluției marxiste” sau „muncitorești” pe plan extern, iar pe plan intern sub haina „apărării revoluției de dușmanii ei”, a constituit un mijloc de expresie neîntrerupt al Uniunii Sovietice, încă din primele zile ale „Revoluției bolșevice”. De altfel, încă din 1905 Vladimir Lenin încuraja suporterii bolșevismului să ucidă „spioni”, polițiști, jandarmi, cazaci, membri ai Sotniilor Negre, să le arunce în aer sediile și secțiile de poliție, să arunce apă clocotită peste soldați sau acid peste polițiști. Greu s-ar putea socoti un astfel de mesaj altfel decât incitare explicită la terorism. Cu toate acestea, aceste mesaje ale lui Lenin nu au venit de nicăieri în spațiul rusesc, Rusia având unele dintre cele mai puternice și bine organizate organizații teroriste ale secolului al XIX-lea din lume, prin nihiliștii și anarhiștii de acolo.
Lenin, vorbind „poporului”. Sursa: spartacus-educational.com
Din nou o observație interesantă, două dintre revoluțiile cu cel mai mare impact asupra civilizației moderne, respectiv Revoluția Franceză și cea bolșevică, s-au asociat sau, poate mai bine spus, au sfârșit prin a se transforma într-un fenomen terorist. Sub umbrela nobilă a cuvântului „revoluție”, sub umbrela nobilă a unor teorii sociale, umane, extrem de generoase au fost folosite unele dintre cele mai groaznice metode de exterminare a omului și de terorizare a întregii populații. În numele binelui general al omului s-au aplicat teroarea și crima generalizate.
Acestea fiind spuse, cele două direcții ale terorismului de stat exercitat de URSS pe care le vom detalia sunt folosirea unor tehnici și acțiuni teroriste împotriva propriei populații și sponsorizarea, susținerea și crearea unor organizații teroriste care activează pe teritoriul unor terțe state (cu accent și pe manifestările teroriste susținute de URSS pe teritoriul României).
1. Folosirea unor tehnici și acțiuni teroriste în scopuri ideologice, politice și religioase (anti-religioase în acest caz) pe propriul teritoriu al URSS.
După cum am menționat mai sus, folosirea terorismului în revoluția și practicile bolșevice a fost încurajată și aplicată devreme, chiar de Lenin. Desigur, la acel moment, acest tip de terorism nu era încă terorism de stat, dar a trebuit menționat pentru a arăta care a fost originea acestor practici care au fost folosite mai târziu pe larg și după ce bolșevismul a preluat puterea de stat.
Raportat la anihilarea elementelor „contrarevoluționare”, deși afirmația este raportată la România și Basarabia, este interesant de observat cum iese în evidență scopul acțiunilor teroriste de stat împotriva populației acestui stat: „Dacă în România inamicii regimului comunist erau identificați, de regulă, din rândurile „claselor exploatatoare”, în Uniunea Sovietică, mai ales în republicile naționale preponderent rurale, dușmanul de clasă coincidea adesea cu o anumită comunitate etnică.” (I. Cașu, apud Pavel Moraru, „Urmașii lui Felix Dzerjinski: organele Securității Statului în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească 1940-1991”). De altfel, această dualitate a scopurilor teroriste sovietice, politic și etnic, care reies limpede din cele de mai sus, utilizate în funcție de conjunctură, chiar triadă, dacă includem și latura ideologică și anti-religioasă, este emblematică pentru manifestările terorismului de stat al URSS îndreptat împotriva propriilor populații și se încadrează perfect în orice definiție a terorismului.
Comemorare la fața locului a masacrului de la Fântâna Albă, 1 aprilie 1941, când sovieticii au masacrat 3000 de români care voiau să treacă granița din Bucovina în România, în urma unor dezinformări răspândite chiar de către sovietici. Sursa foto: basilica.ro
Continuând cu un exemplu de terorism de stat îndreptat împotriva unei populații de pe un teritoriu controlat de URSS, respectiv Basarabia între 1940-1941, putem cita acest paragraf în privința amploarei acestor practici în decursul a numai unui an: „După o statistică sumară, alcătuită de autoritățile românești (după 1941), între 28 iunie 1940 și 22 iunie 1941, în spațiul dintre Prut și Nistru au fost asasinate sau moarte sub tortură circa 300.000 de persoane. După arestarea, deportarea, asasinarea a peste 300.000 de români în 1940-1941, reprezentând 12,33% din populație, în 1944 procentul victimelor avea să urce la peste o treime din totalul populației.”, conform aceleiași lucrări a lui Pavel Moraru menționată mai sus, pag. 31.
Monumentul victimelor deportărilor staliniste, Chișinău. Sursa foto: stiriactuale.ro
Este lesne de înțeles că aceste aspecte, aceste manifestări ale terorismului de stat sovietic nu s-au rezumat la Basarabia, ci au fost comune tuturor zonelor intrate sub control sovietic, un alt cunoscut exemplu al unei astfel de terori fiind Holodomorul. Pe 14 iulie 1933, pe fondul unei secete ce a afectat Ucraina între 1932-1933, Stalin a dat un ordin să se împuște „țăranii înfometați care au furat chiar și măcar pleavă de grâu”, în condițiile în care grâul era rechiziționat pentru a se îndeplini un plan cincinal. Agenții statului sovietic au jefuit gospodăriile țărănești de hrană și orice au găsit de valoare, bani sau chiar batiste, evacuând din case țăranii. Se estimează aici (pag. 83) că între 1930-1933 au murit între 4 și 10 milioane de oameni din cauza primului plan cincinal și a foametei organizate.
Una dintre categoriile sociale enunțate expres pentru exterminare au fost „culacii”. Încă din 1928, lichidarea „culacilor” a devenit o politică oficială (pag. 83). În ianuarie 1930, Molotov a împărțit culacii în trei categorii: primii trebuiau eliminați imediat, a doua categorie trebuiau internați în lagăre, a treia categorie deportați. Doar în 1930, NKVD și poliția au deportat peste 550.000 de „culaci” din casele lor.
Marea Teroare, organizată de Stalin cu ajutorul lui Nikolai Ezhov, comisar al afacerilor interne, între anii 1936-1938, a avut drept pretext, în mod absolut ironic, „acțiuni și comploturi teroriste” ale unor „culaci” sau rivali politici. Acesta stabilise și cote de 177.500 exilați și 72.950 executați, cote care au fost și depășite.
Foto: Stalin și Nikolai Ezhov. Sursa foto aici.
2. Sponsorizarea, susținerea și crearea de către URSS și regimul bolșevic a unor organizații teroriste care activează pe teritoriul unor terțe state.
În acest sens, pentru vechimea, pregătirea și amploarea unor astfel de activități, mi se pare deosebit de relevantă această citare a unui paragraf al lui Larry Watts din cartea sa „Ferește-mă, Doamne, de prieteni…”, pag. 92: „În 1933, detașamente ale forțelor speciale – însumând „în total 9.000 de bărbați și femei” vorbitori ai limbii locale și cu expertiză tehnică – fuseseră formate pentru operațiuni în România, Polonia, Finlanda și statele baltice. Conducătorii acestora erau instruiți de cadre care fuseseră „implicate” în „revoluțiile” din Germania, Bulgaria, Estonia și China. Între timp, unitățile teroriste de partizani fuseseră, de asemenea, reorganizate „într-un număr semnificativ de detașamente și grupuri de sabotaj mai mici și mai ușor de manevrat”. Sarcinile acestor unități, după cum au fost descrise în Regulamentul Armatei Roșii a Muncitorilor și Țăranilor, din 1936, includeau „sabotaje, asasinate, propagandă și promovarea luptei de clasă”. Moștenirea lăsată de aceste operațiuni a fost de necrezut. Ca parte a campaniei din 1917 de „teroare în masă”, din statele baltice, Lenin a ordonat să se dea recompense pentru executarea fiecărui „culac, preot sau moșier”. Totuși, execuțiile trebuiau să pară ca fiind opera „celorlalte părți”, astfel încât, conform celor spuse de conducătorul bolșevic, „după aceea să dăm vina pe ei”.
Revenind la perioade mai apropiate de noi, putem enumera câteva organizații teroriste susținute în mod direct de către URSS care au activat în Europa: Brigăzile Roșii din Italia, Facțiunea Armata Roșie din Germania, dar și în alte părți ale lumii: Organizația pentru Eliberarea Palestinei (URSS fiind în spatele inventării deturnării de avioane în scopuri teroriste), Hezbollah, o multitudine de organizații teroriste de extremă stânga din America Latină, ca de exemplu FARC (Forțele Armate Revoluționare din Columbia), aprovizionând cu arme chiar și IRA în unele momente. Tot URSS este recunoscut pentru legăturile pe care le-a avut cu Carlos Șacalul, cel mai cunoscut terorist din istorie, de serviciile teroriste ale căruia a beneficiat de multe ori, care a fost chiar și găzduit de multe ori în țări aflate sub controlul URSS.
2.1. România. Acțiunile teroriste exercitate nemijlocit de către URSS împotriva Statului Român interbelic trebuie privite atât prin prisma definiției terorismului agreată de Societatea Națiunilor la acea vreme (asupra căreia insistase și România), cât și prin prisma unor definiții actuale.
Ținând cont de presiunile exercitate de fenomenul terorist susținut de URSS asupra României, nu este de mirare că Statul Român a încercat și susținut la acea vreme un astfel de demers. Din acea definiție adoptată în 1937, dar rămasă neimplementată, actele teroriste se pot cita la Articolul 1 ca fiind: „acte criminale îndreptate împotriva unui stat și destinate sau calculate pentru a crea o stare de teroare în mintea anumitor persoane sau a unui grup de persoane sau a publicului larg.” La Articolul 2 sunt considerate drept acte teroriste, dacă au fost îndreptate împotriva unui alt stat și dacă au constituit acte de terorism în sensul definiției cuprinse în articolul 1, următoarele: 1. Orice fapt intenționat care cauzează moartea sau vătămarea corporală gravă sau pierderea libertății pentru: a) Șefii de stat, persoanele care exercită prerogativele șefului statului, succesorii lor ereditari sau desemnați; b) Soțiile sau soții persoanelor menționate mai sus; c) Persoanele însărcinate cu funcții publice sau care dețin funcții publice atunci când fapta este îndreptată împotriva lor în calitatea lor publică. 2. Distrugerea intenționată sau deteriorarea proprietății publice sau a bunurilor dedicate unui scop public aparținând sau supus autorității altei Înalte Părți Contractante. 3. Orice act intenționat calculat pentru a pune în pericol viața membrilor publicului. 4. Orice încercare de a comite o infracțiune care se încadrează în prevederile anterioare ale prezentului articol. 5. Fabricarea, obținerea, deținerea sau furnizarea de arme, muniții , explozivi sau substanțe dăunătoare în vederea comiterii în orice țară, indiferent de infracțiunea care intră sub incidența prezentului articol.” Din acestea se poate lesne observa cum, atât elemente menționate mai sus, cât și elemente, activități susținute de URSS enumerate mai jos se încadrau perfect în această primă încercare modernă de definire internațională a terorismului.
Acțiunile teroriste sovietice împotriva României au început încă din 1917, prin constituirea unor comitete și grupări menite să preia controlul unităților rusești de pe frontul din Moldova și să execute acțiuni teroriste împotriva României, pe fondul ideilor oferite sovieticilor de generalul Max Hoffman, după cum spune Larry L. Watts în aceeași carte a sa „Ferește-mă, Doamne, de prieteni…”, pag. 69: „Când tovarășul Troțki a declarat că consiliul nu putea exercita în nici un fel vreo influență asupra Statului-Major român, generalul Max Hoffman (șeful delegației Puterilor Centrale la negocierile de la Brest–Litovsk) a subliniat necesitatea și posibilitatea trimiterii unor agenți de încredere în armata română, de arestare a misiunii românești de la Petrograd și de a întreprinde pași pentru a scăpa de regele României și de posturile de comandă ale armatei române.”. Aceste acțiuni teroriste împotriva României au continuat în 1918, după cum se spune în aceeași carte, pag. 76: „La o săptămână după unire, Rakovski a fost numit de Lenin principalul consilier și responsabil pentru toate operațiunile privitoare la Basarabia. Din acel moment, operațiunile împotriva României au fost direcționate mai mult spre acțiuni paramilitare, de spionaj, sabotaj și terorism. Prin aprilie 1918, regiunea Chișinău era împânzită de forțe teroriste de partizani cu aproximativ 2.000 de gherile relativ bine înarmate. Misiunile lor includeau atacuri surpriză împotriva administrației românești și a obiectivelor militare, asasinarea ofițerilor superiori și confiscarea proviziilor alimentare și a munițiilor.” Din aceste momente se poate vorbi deja despre primele manifestări ale terorismului de stat sovietic îndreptat împotriva României, pentru că bolșevicii aveau deja un guvern. De altfel, tot în 1918, în lumina pregătirii unor unități pentru atentate teroriste împotriva unor persoane importante din România, a fost plănuit de bolșevici, se pare chiar la ordinul lui Lenin, inclusiv un atentat la viața Regelui Ferdinand, încercând concretizarea încă unei idei oferite sovieticilor de generalul Max Hoffman. În 1920, o bombă explodează în Senatul României, ucigând câțiva oameni, în urma unui complot coordonat de Max Goldstein, organizat de Moscova.
Aceasta este de altfel nota în care se va desfășura întreaga perioadă interbelică pentru România, URSS infiltrând, finanțând și susținând prin orice mijloace manifestările teroriste și teroriștii împotriva României în special în zona Basarabiei. Continuăm să cităm din lucrarea menționată mai sus a lui Larry Watts, pag. 91, raportat la coagularea și înființarea acestor rețele teroriste ce aveau să înspăimânte populația locală și Statul Român și să le pună probleme serioase acestora: „Efortul a prins practic aripi la sfârșitul lui 1925, începutul lui 1926, când unitățile de securitate, tehnice și inginerești din Informațiile militare sovietice (RU: Razvedupr) și Cheka au fost direct subordonate secțiilor de spionaj ale districtului militar ucrainean (reamintind deci de fosta centralizare a operațiunilor de spionaj și militare prin Comitetul pentru Frontul Românesc, Marea Neagră și Districtul militar Odessa – Rumcherod, între 1917–1918). Scopul acestora era să se pregătească pentru „operațiuni active de partizani în spatele liniilor unei armate invadatoare”, incluzând recrutarea și antrenarea personalului din satele locale și depozitarea clandestină a armelor, muniției și proviziilor.” Continuăm citarea aceleiași lucrări, pag. 92, cu un exemplu al unei astfel de rețele teroriste și cu cantitățile respective de arme, cu scopul de a obține o imagine relevantă asupra situației de atunci: „Barajul de atacuri săptămânale, chiar zilnice, din perioada 1920–1924, uneori cu efecte spectaculoase, a deschis drum efortului de construire a infrastructurii partizano-teroriste, spre sfârșitul lui 1925. În octombrie 1925, spre exemplu, militarii români împreună cu Siguranța au descoperit o rețea de depozite de armament în cinci orașe, între Bălți și Hotin, care ascundeau arme automate, grenade, bombe, „dinamită și o abundență de alte explozive și muniție”, iar ciocnirile cu contrabandiștii de arme au continuat pe tot parcursul anului 1926. Conform unei oficialități, în unele cazuri, în această regiune erau depozitate mai multe arme decât aveau să primească rețelele de partizani „practic, pe tot parcursul celui de-al Doilea Război Mondial. ” Un alt exemplu este dat de Larry Watts la aceeași pagină, într-o notă de subsol: „De exemplu, la mijlocul lui decembrie 1921, un atac asupra unui sediu al Jandarmeriei române a ucis 100 de ofițeri și personal civil. The New York Times, 14 decembrie 1921.”
Nu vrem să exagerăm cu enumerarea unor acte de terorism de stat al URSS îndreptate împotriva României, astfel că vom încheia cu o hartă din aceeași carte a lui Larry Watts, de la pagina 93, arătând atacuri teroriste sovietice în Basarabia doar între 1920-1926.
Concluzii. Nu se poate să nu observăm cum, chiar și numai din cele de mai sus, reiese că Uniunea Sovietică a fost încă de la începuturi nu doar un stat sponsor al terorismului, nu doar un stat care a folosit teroarea și terorismul de stat împotriva propriei populații, nu doar un stat care a legitimat din punct de vedere ideologic teroarea și terorismul și le-a utilizat la scară largă deopotrivă pe plan intern, dar și extern, dar a fost poate și principalul dezvoltator modern de noi tehnologii, noi mecanisme și noi tehnici teroriste (inclusiv deturnarea de avioane, care, dezvoltată mai departe de teroriștii fundamentaliști islamici, a realizat atentatele din SUA de pe 11 septembrie 2001, cel mai cunoscut atentat terorist modern), pe care încă nici nu le cunoaștem în totalitate, dar ale căror efecte umanitatea le va resimți probabil pentru tot restul istoriei.
După cum ne-o arată și prezentul, tacticile și tehnicile care se situează foarte aproape de granița obscură dintre terorismul de stat și alte forme de violență întreprinse de reprezentanți ai statului sunt încă deosebit de actuale în Federația Rusă și fostul spațiu al U.R.S.S. De la asasinarea Annei Politkovskaia chiar de ziua președintelui rus Vladimir Putin, până la grupări cecene aflate la putere care terorizează o întreagă republică (dar și diaspora ei) din Federația Rusă cu asentimentul puterii centrale de la Moscova, aceste granițe difuze sunt încă forțate în fiecare zi. Dar, după cum am arătat-o și mai sus, și la nivel internațional aceste granițe dintre terorism de stat și alte forme de violență similare sunt puse la grea încercare de către cei mai diferiți actori statali, de la state arabe, din Orientul Mijlociu sau din Asia, până la unele occidentale sau din America Latină.
Pentru că, așa cum ne-au învățat istoria și experiența, tehnicile de manipulare, de terorizare a unor populații, de convingere forțată a unor populații de a face ceea ce vor unii sau alții vor fi mereu la mare căutare.
Deopotrivă de dramatic, de asemenea, mereu se vor naște ideologii care vor construi un edificiu teoretic pentru a legitima aceste tehnici teroriste și utilizarea terorii în scopuri ideologice, etnice, naționale sau anti-naționale, rasiale, religioase sau politice, după cum a făcut și U.R.S.S. Din aceste puncte de vedere, Uniunea Sovietică reprezintă un manual de practici și metode teroriste pentru mulți care urmăresc aceste lucruri (nu doar din Federația Rusă) și, după cum am mai spus-o mai sus, o va reprezenta probabil pentru tot restul istoriei, oarecum la fel ca Revoluția Franceză. Aceasta va fi de departe cea mai pregnantă moștenire a Uniunii Sovietice, al cărei simplu nume, indiferent de ce crede sau vrea Moscova, încă este echivalent cu teroarea pentru cel puțin jumătate din Europa.
*Matei Blănaru este cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI.