Foto: Investitori la Bursa de Valori din Shanghai. Sursa foto aici.
Tot sub semnul unicității spre care am vorbit în prima parte a acestui material (vezi aici) a stat modul în care Deng a înțeles să se consulte cu specialiștii în privința reformelor economice pe care intenționa să le aplice. Impresionat de evoluția miraculoasă a Japoniei și de „decolarea celor patru Dragoni mici, Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong și Singapore, toate ţări capitaliste care creșteau mai rapid decât Uniunea Sovietică și țările socialiste”, conștient de decalajul economic dintre China și HPAEs și deopotrivă de cel dintre China și țările occidentale, dar și deosebit de motivat să demonstreze practic că „superioritatea socialismului” poate fi „relevată în primul rând în ritmul de creștere și de eficiență economică”, Deng i-a consultat constant nu numai pe specialiștii chinezi, ci și pe experții japonezi. Demersurile Japoniei de a stabili colaborări cu China s-au desfășurat bilateral, deși Japonia era membră a World Bank, și la o scară mai mare decât au cunoascut relațiile Chinei cu orice altă țară (Vogel, 2011: 461-463). În general, în anii 1980, Japonia a oferit Chinei mai mult ajutor și i-a construit mai multe fabrici industriale decât a făcut orice altă țară. „Fabricile japoneze construite în China au stabilit standarde după care China și-a măsurat progresul în realizarea producției industriale eficiente… mai multe utilaje noi [destinate] construirii liniilor de asamblare în fabricile chineze au venit din Japonia decât de oriunde altundeva…” (Vogel, 2011: 463). Deng i-a consultat, de asemenea, pe experții World Bank în privința a ceea ce considera a fi „scopuri realiste” (Vogel, 2011: 360-361). Nicio instituție nu a jucat un rol comparabil ca importanță cu cel jucat de World Bank în China și pentru nicio altă țară WB nu a făcut ce a făcut pentru China. Vizita președintelui WB, Robert McNamara, la Beijing în 1980, pentru a deschide calea în dezvoltarea noii relații după ce China a înlocuit Taiwan-ul ca membru al WB ‒ în cursul căreia Deng i-a spus lui McNamara că în relațiile viitoare cu WB, „ideile ar fi mult mai importante pentru China decât banii”, că modernizarea în China era inevitabilă și că, prin cooperarea cu WB, „China ar putea crește mai repede” (Vogel, 2011:456) ‒, s-a soldat cu trimiterea în China pentru o perioadă de trei luni a unei echipe de studiu formată din treizeci de experți, mulți dintre ei importanți specialiști ai lumii în economie chineză, precum și agronomi, ingineri și specialiști în sănătate și educație, care au lucrat cu o echipă de experți chinezi. Studiul „de țară” întreprins a fost cel mai mare desfășurat sub egida WB, a jucat un rol important în „deschiderea Chinei”, a indicat zonele susceptibile la schimbări politice și a stat la baza deciziei WB asupra primului împrumut către China. Recomandările WB au vizat: păstrarea în stare de funcționare a economiei chineze în timpul trecerii la un sistem mai deschis și mai puțin controlat; utilizarea preţurilor pentru a promova cât mai eficient deciziile de investiţii şi o mai mare flexibilitate în promovarea comerţului exterior; relaxarea migrației interne în scopul unei mai mare eficientizări în folosirea muncii. Raportul a atras atenția că schimbările în prețuri și alte reforme nu ar trebui făcute prea rapid pentru a se evita haosul; nu a recomandat liberalizarea rapidă cuprinzătoare a pieței sau privatizarea.
Foto: Librărie în Chongqing. Sursa aici.
Foto: Biblioteca Tianjin Binhai. Sursa aici.
După acordarea primului grant pentru asistență în învățământul superior, WB a înființat programe specifice pentru a ajuta formarea specialiştilor chinezi în diverse domenii economice (China a cooperat cu Institutul de Dezvoltare Economică a băncilor, care a sponsorizat în fiecare an cursuri pentru pregătirea personalului); a contribuit, de asemenea, la înființare, cu finanțare din partea PNUD și, mai târziu, Fundația Ford, a unui program de instruire a economiștilor chinezei timp de un an la Universitatea Oxford (aproape șaptezeci de economiști au fost formați între 1985 și 1995 în acest program, dintre ei majoritatea ocupând ulterior poziții cheie în „îndrumarea” economiei chineze; de asemenea, Fundația Ford a spijinit studii în Statele Unite pentru economiști chinezi); „ca ajutor suplimentar către China”, WB „a folosit rețeaua sa incomparabilă de contacte cu economiști din întreaga lume pentru a răspunde cererilor chinezilor de a se întâlni cu specialiști din diverse domenii” (Vogel, 2011: 459); a organizat (august 1982) o întâlnire a specialiștilor chinezi cu omologii lor din Europa de Est (polonezi, cehoslovaci și unguri, în principal) care a contribuit la întărirea îndoielilor legate de adecvarea reformelor est-europene ‒ reformele radicale introduse toate odată ‒ ca modele pentru China și la cristalizarea convingerii că „singura modalitate realistă pentru China” era deschiderea piețelor și relaxarea „pas cu pas ” a controlului prețurilor care permite apoi ajustări treptate. De asemenea, la cererea lui Deng, WB a trimis o a doua misiune în China pentru a studia fezabilitatea obiectivului de a multiplica de patru ori producția Chinei până în 2000. Din concluziile Raportului misiunii WB ‒ asupra posibilităților Chinei de a atinge obiectivul fie prin concentrarea pe producţia industrială, fie prin promovarea dezvoltării mai echilibrate a altor sectoare, inclusiv a serviciilor ‒ China a ales să se concentreze asupra industriei. În fine, un al treilea grup de experți a vizitat China în urma cererii adresate de China WB în 1985 de a acorda consiliere în problema trecerii de la o economie controlată la una în care piețele mai joacă încă un rol important. Aflat printre participanți, laureatul Nobel James Tobin a pus problema posibilității utilizării măsurilor macroeconomice, îndeosebi reglementarea cererii, pentru a controla piețele, participanții chinezi ajungând la concluzia că „constrângerile bugetare blânde”, „care au permis firmelor să supraviețuiască chiar și cu performanțe și cicluri scăzute de supraproducție, erau probleme sistemice în sistemele de planificare” și au ajuns astfel la o și mai mare acceptare a rolului pieţelor concomitent cu acceptarea introducerii controalelor macroeconomice (Vogel, 2011: 461).
Sursa foto aici.
Unicitatea Chinei este relevată și în acumularea de capital și de „canalele de resurse în arii înalt prioritare” care i-au permis să depășească Uniunea Sovietică și Europa de Est în anii 1980 și care s-au datorat „sursei de capital și cunoaștere” la care China continentală a putut apela, anume cei aproximativ 20 de milioane de emigrați chinezi și de descendenții ai celor care au părăsit China continentală în ultimele două secole pentru a se stabili în Hong Kong, Taiwan, Asia de sud-est și de vest. Hong Kong-ul s-a dovedit a fi „poțiunea magică” a „decolării economice a Chinei”, dat fiind că aproximativ două treimi din investiţiile directe în China între 1979 şi 1995 au provenit din Hong Kong, sau cel puțin au trecut prin „poarta de sud” dintre Hong Kong și China continentală. Centru financiar internațional de top încă din anii 1960, Hong Kong-ul „a devenit o sursă de capital investițional, de dinamism antreprenorial și de cunoștințe despre lumea exterioară” (Vogel, 2011: 403). Investițiile și tehnologia din „zonele economice speciale” au provenit din Hong Kong, Taiwan și de la „chinezii de peste mări”, Deng apelând pentru investiții la „chinezi de peste mări”, la cei din Asia de Sud-Est, din Statele Unite și mai ales la „frații” (tongbao, literalmente „cei din același pântec”) din teritoriile revendicate de China — Taiwan, Macao și Hong Kong ‒ “O comoară grozavă de antreprenori bine informați despre ultimele evoluții din Occident care împărtășeau aceeași limbă și cultură ca patria lor și au fost gata să ajute” (Vogel, 2011: 404).
Foto: Carte poștală din China începutului anilor 1900. Sursa foto aici.
Relevant în cea mai înaltă măsură este faptul că „efectul cumulativ” al investițiilor, noilor utilaje și noilor sisteme de producție și management introduse de firme cu sediul în Japonia, Europa, Hong Kong și, începând cu sfârșitul anilor 1980, Taiwan „a avut cel puțin la fel de multă influență asupra creșterii economice pe cât au avut reformele sistemului introduse de oficialii de la Beijing”. Această „nouă deschidere” „a provocat o revoluție industrială importată, revoluția informațională, și revoluția consumatorului” (Vogel, 2011: 464).
* Dr. Gabriela Tănăsescu este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).