Reforma e a doua revoluție. Unicitatea economică a Chinei(中国的经济独特性 Zhongguo jingji de dutexing)

Sursa foto aici.

Gabriela Tănăsescu

Unicitatea Chinei se datorează nu doar creșterii economice „miraculoase” și realizărilor sale de referință, ci și căii urmate pentru atingerea acest palmares economic, anume schimbărilor sale structurale. „Reforma și deschiderea”, aplicate începând cu anul 1978, au schimbat destinul Chinei și au avut rolul unei adevărate „revoluții” ‒ „a doua revoluție” ‒, „fără precedent în istoria de mii de ani a Chinei” și „fără precedent în experiența comunistă” (Harding, 1987: 1). Maxima „Reforma este a doua revoluție a Chinei” (Deng, 1994a) a fost rostită de Deng Xiaoping în 28 martie 1985 pentru a caracteriza reforma desfășurată după cea de a treia sesiune plenară a celui de-al 11-lea Comitet Central al Partidului Comunist Chinez din decembrie 1978. Anterior, la 10 octombrie 1984, într-o discuție cu cancelarul Helmut Kohl, Deng a precizat „noi privim reforma ca pe o revoluție” (Deng, 1994b). După „prima revoluție”, în care Partidul Comunist, înainte și după preluarea puterii în anul 1949, a procedat la „redistribuirea pământului, bogăției și proprietății”, „a doua revoluție” sau „reforma post-Mao”, condusă tot de Partidul Comunist, a urmărit „eliberarea forțelor productive” astfel încât dezvoltarea economică să poată fi promovată în noua structură economică prin progresul tehnologic și prin noul sistem de management al științei (Deng, 1994c). „A doua revoluție” a avut ca temei „liberalizarea” și ea a însemnat parcursul drumului invers față de „prima revoluție”: o mai mare autonomie a societății față de stat, mai multă libertate discursului politic și activității intelectuale „în raport cu doctrina”, mai multă autonomie pentru funcționarii guvernamentali și managerii economici în raport cu Partidul și „eliberarea activității economice de aderarea rigidă la un plan obligatoriu de stat” (Harding, 1987: 1-2).

Sursa foto aici.

Efortul de reformă a fost „fără precedent istoric”, dat fiind că prin reformă China a încercat în mod unic să „finalizeze simultan două tranziții – de la o economie de comandă la o economie bazată pe piață și de la o societate rurală, agricolă la una urbană, industrială” (WB, 1997: IX). Practic, China „a comprimat cele două sute de ani de industrializare a Occidentului în treizeci”, cu ajutorul inovațiilor tehnologice, a „expansiunii comunicațiilor” și a mobilității forței de muncă, într-un „mediu internațional deschis” și favorabil Chinei (Zakaria, 2008: 97). „Complexitatea interacțiunilor între aceste două tranziții”, rezultatele adesea imprevizibile pe care le-au atras, enorma întindere a Chinei și repercusiunile pentru restul lumii ‒ toate au făcut din acest efort „o sarcină de o dificultate fără egal”, „nicio țară (darămite una de proporții continentale) nemaiîncercând să realizeze atât de multe într-un timp atât de scurt” (Zakaria, 2008: 97), „darămite una cu un miliard de oameni în stare de dezordine” (Vogel, 2011: 3). Ansamblul de reforme politice și economice radicale, „neîntrecute în scop și complexitate”, desfășurate sub marca „reformă și deschidere” au produs schimbări „esențiale și istorice”, probabil cele mai cuprinzătoare și sistematice întreprinse vreodată de un regim comunist, în esență transformarea Chinei într-o importantă putere economică și reconfigurarea radicală a societății chineze, integrarea Chinei în economia mondială, lărgirea și intensificarea legăturilor ei internaționale în comerț, investiții și finanțe, integrarea crescândă în piața globală de capital.

Foto: Roboți inteligenți asamblează un automobil, Târgului Internațional al Industriei, Shanghai, 2019 (Sursa aici/China Daily).

Unicitatea Chinei rezidă într-un regim declarat comunist sau un stat comunist cu partid unic „uimitor de deschis în acceptarea capitalismului”, „un guvern nedemocrat” care „a reușit o creștere eficientă atât de mult timp” și a „menținut un element puternic de pragmatism fundamental și de competență”, a adoptat strategia de dezvoltare descentralizată și de deschidere a economiei pentru investiții străine și comerț și, îndeosebi, a încurajat dezvoltarea pieței cu adevărat libere și antreprenoriatul (Zakaria, 2008: 93, 96, 95). După Zakaria, PCC era un partid care parcursese el însuși „spirala descentralizării” în guvernare și reforme masive rapide, actualmente fiind „una dintre cele mai de elită organizații din lume. Este compus din 3 milioane de oameni educați în mare parte în mediul urban, un grup care este complet nereprezentativ pentru vasta societate ţărănească pe care o conduce…” (Zakaria, 2008: 99).

Unicitatea Chinei în lume rezidă astfel în „cadrul” său de politică economică, în „structura economică socialistă cu caracteristici chinezești”, anume în „forma instituțională a economiei socialiste de piață integrată cu sistemul socialist de bază” care „permite pieței să joace rolul fundamental în alocarea resurselor sub controlul macroeconomic al statului” (Decision, 1993). Economia de piață, despre care Deng Xiaoping afirma că „poate fi cu siguranță dezvoltată sub socialism” (Deng, 1994d), a fost definită de „respectarea și aplicarea în mod deliberat” a legii valorii (Decision, 1984: VII), dar și de realizarea „echilibrului sau simbiozei dintre planificare și piață” (Boer, 2021: 117), în condițiile în care „motorul” ei este proprietatea publică și scopul ei „să servească modernizării socialiste” și îmbunătățirii standardului de viață al poporului. Ca atare, „modelul chinez” de economie, reformat structural începând cu anul 1978 și axat pe „combinația de planificare și piață ca element de bază al sistemului economic”, transcende cadrele teoretice și asumpțiile gândirii economice și politice occidentale (Boer, 2021: 314).

Foto: Podul de sticlă Zhangjiajie (Shutterstock). Sursa aici.

Unică este și îmbinarea de inginerie politică și de strategie experimentală în realizarea reformelor economice ale Chinei. Se consideră că reformele au fost „rezultatul extraordinarei inginerii politice” a unei coaliții a liderilor reformatori („a coalition of reform-minded leaders”), condusă de Deng Xioaping, care a aplicat o „strategie de demarare la scară națională a programelor susceptibile să producă creșteri considerabile ale producției și standardelor de viață doar după ce ele s-au dovedit de succes în experimente locale” (Harding, 1987: 2). Aceeași strategie a implicat și amânarea măsurilor care ar fi avut impact radical perturbator asupra economiei, din acest punct de vedere „abordarea” chineză fiind diferită de „cea a reformelor simultane pe toate fronturile numită uneori «Consensul de la Washington»”. „În schimbul unei «mari explozii» (big-bang) Beijingul a ales o abordare progresivă”, gradualistă, „capitalismul cu caracteristici chinezești”: nu a închis imediat toate întreprinderile ineficiente, nu a pus capăt creditelor neperformante și nu a adoptat o privatizare la scară largă, ci politici de marketizare, politici care au crescut economia în jurul zonelor cu pierderi, zone care în timp au devenit o parte din ce în ce mai restrânsă în economia de ansamblu. Prin această strategie „Beijing a câștigat timp pentru a-și rezolva treptat problemele”, abia la zece ani de la începutul reformelor, în contextul unei economii care s-a dublat în dimensiune și s-a diversificat considerabil, fiind implementate reforme „de curățare” în domeniul bancar și financiar (Zakaria, 2008: 94), reforme de trecere de la „decizia supercentralizată” la o decizie adecvată „condițiilor concrete și cerințelor specifice de creștere economică” și la o „extindere a puterii de decizie a întreprinderilor deținute de întregul popor”, care devin „entități economice relativ independente”, îndreptățite să adopte „forme de operare flexibile și diversificate”, să-și planifice producția, oferta și marketingul, să aibă responsabilitatea propriilor profituri și pierderi, să aibă capacitatea de a se transforma și dezvolta și de a acționa ca persoană juridică cu anumite drepturi și obligații (Decision, 1984: VI). Reformele au vizat și trecerea de la planificarea centrală obligatorie la o îmbinare a planificării obligatorii, care însă „respectă legea valorii” (Decision, 1984: VIII), și a planificării de ghidare care folosește pârghiile economice. În evaluarea lui Dominique de Rambures, noul sistem de planificare, supravegheat de Comisia Națională de Reformă și Dezvoltare a Chinei (CNRD), este aplicat de o manieră mult mai flexibilă. Ca „instrument politic aflat la dispoziția guvernului și care nu este supus constrângerilor pieței sau evenimentelor politice”, sistemul de planificare este o modalitate de asigurare a obiectivelor pe termen lung indiferent de „cine este numit în pozițiile de vârf”.

Foto: Liftul Bailong. Sursa foto aici.

Dat fiind că planurile cincinale sunt mai flexibile (în funcție de sectorul industrial, tipul și dimensiunea firmelor și provincia implicată), „sistemul de planificare este astfel compatibil cu sistemul de piaţă: cu cât mai importantă este o problema din punct de vedere politic, cu cât este mai intensă implicarea CNRD și invers”. Ca atare, sistemul tri-stratificat de planificare cuprinde: (a) la nivelul superior, planificarea are caracter obligatoriu și vizează companiile și băncile de stat și sectoare monopoliste aflate sub control guvernamental strict, cum ar fi Ministerul Căilor Ferate, și cuprinde seturi detaliate de obiective, inclusiv resursele umane necesare, aprovizionarea cu materii prime și nevoile de finanțare, precum programe de infrastructură, planuri de dezvoltare pentru provinciile vestice, planuri de educație și de cheltuieli de sănătate, obiective de cercetare ș.a.m.d.; (b) la al doilea nivel, planificarea are caracter contractual și cuprinde seturi de obiectivele pentru un anumit sector industrial și de căi și mijloacele de realizare care sunt apoi negociate cu corporațiile pentru stabilirea obiectivelor detaliate și alocarea resurselor; (c) la al treilea nivel și cel mai de jos, planificarea are doar caracter orientativ și cuprinde programul guvernamental, obiectivele sectorului industrial, companiile implicate și măsurile de stimulare (subvenții guvernamentale, scutiri de impozite, creditare bancare și piețe financiare) (de Rambures, 2015: 20, 21).

(partea a II-a va fi publicată miercuri, 18 ianuarie 2022)

Dr. Gabriela Tănăsescu este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *