Oana Simion*
Sursa foto aici.
Relațiile sino-sovietice din secolul al XX-lea au reflectat atât provocările politice și geopolitice de lungă durată, cât și cele emergente cu care se confruntau membrii taberei socialiste în perioada Războiului Rece. Ne referim aici, în special, la tensiunile dintre idealul internaționalismului și aspirațiile naționale, între angajamentul față de principiul suveranității și angajamentul egalității în relațiile internaționale. Încă de la proclamarea Republicii Populare Chineze (RPC) în anul 1949, Partidul Comunist Chinez (PCC) a urmat modelul socialist sovietic pentru a-și dezvolta economia, instituind astfel un sistem economic planificat de stat, extrem de centralizat.
Dincolo de forme, însă, fondul relației bilaterale a fost extrem de problematic.
Drumul către alianța „eternă și indestructibilă”: Tratatul de Prietenie și Alianță Sino-Sovietic (14 august 1945)
Foto: Semnarea Tratatului de Prietenie și Alianță Sino-Sovietic, 14 august 1945
Pentru a înțelege originile alianței chino-sovietice trebuie să urmărim contactele și înțelegerile dintre liderii PCC și Partidul Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). În ajunul înființării RPC, Mao Zedong, președintele PCC, a identificat factorii majori care au făcut posibil ca partidul să preia guvernul printre aceștia numărându-se Revoluția Rusă care „ne-a livrat marxismul și leninismul” dar și victoria Revoluției Ruse care a oferit un exemplu de tipul „Urmează calea Rusiei”. Impactul Rusiei Sovietice asupra dezvoltării politicii și istoriei chineze între anii 1920 și 1940 a fost major. Atât partidele naționaliste, cât și cele comuniste au datorat o mare parte din succesul lor sovieticilor. Eșecurile lor au fost, de asemenea, strâns legate de intervențiile URSS-ului.
Strategia postbelică a lui Stalin în China a constat în două obiective. Primul a fost eliminarea Mongoliei de sub influența chineză și asigurarea independenței acesteia, creându-se astfel o zonă largă de securitate la sud de URSS. Al doilea a fost restabilirea sferei de influență a Rusiei țariste în nord-estul Chinei pentru a asigura accesul la un port fără gheață din Pacific. După ce armata sovietică s-a mutat în nord-estul Chinei, Chiang Kai-shek (președinte al guvernului național chinez) a acceptat în cele din urmă să semneze la 14 februarie 1945 „Tratatul de prietenie și alianță chino-sovietic” pentru un mandat de 30 de ani. URSS și China au semnat, de asemenea, „Acordul privind calea ferată chineză Changchun”, „Acordul asupra Dalian [Dairen]”, „Acordul asupra Lüshun [Port Arthur]” și alte documente conexe. Aceste acorduri garantau că URSS își va recâștiga toate drepturile pe care Rusia țaristă le pierduse în nord-estul Chinei ca urmare a războiului ruso-japonez din 1904–1905. Calea ferată chineză Changchun va fi deținută și operată în comun de China și URSS, directorul acesteia fiind numit de URSS, iar Dalian a fost declarat port liber, managerul portului fiind numit tot de URSS. Toate bunurile importate și exportate prin portul Dalian sau transportate pe calea ferată Changchun către sau dinspre URSS trebuiau să fie scutite de taxe vamale, în timp ce mărfurile importate și exportate prin port către China erau supuse taxelor vamale. Pentru a-și atinge obiectivele, Stalin i-a dat asigurări lui Chiang Kai-shek că PCC se va supune conducerii unificate sub guvernul naţionalist. Scopul liderului sovietic a fost să asigure punerea în aplicare a garanțiilor cuprinse în Acordul de la Ialta, inclusiv restabilirea tuturor drepturilor pe care Rusia țaristă le pierduse în China ca urmare a războiului ruso-japonez. La sfârșitul lunii august 1945, după ratificarea Tratatului Chino-Sovietic, Chiang Kai-shek l-a felicitat, prin intermediul unei telegrame, pe Iosif Stalin: „Când pacea mondială este restabilită pe principiile dreptății, semnarea tratatului de prietenie și alianță sovieto-chinez este un eveniment de o importanță istorică extraordinară. Sunt pe deplin încrezător că de acum înainte guvernele ambelor țări, pe baza acestui tratat, vor putea da dovadă de un spirit de încredere și asistență reciprocă, astfel încât să-și îndrepte toate eforturile către atingerea fericirii și prosperității celor două mari popoare ale Chinei și URSS, precum și a popoarelor lumii întregi.” Liderul sovietic și-a exprimat aceleași sentimente în replica sa.
1950 – Tratatul sino-sovietic de prietenie, alianță și asistență reciprocă: solidaritate „invincibilă și perpetuă” a prieteniei dintre cele două națiuni
Foto: Mao Zedong și Iosif Stalin, decembrie 1949. Sursa aici.
Odată cu progresul constant către o victorie în Revoluția Comunistă Chineză, Mao a început să acorde mai multă atenție relațiilor cu URSS, în special în ceea ce privește politica externă a Noii Chine. Cel mai clar semn al intenției lui Mao de consolidare a relațiilor cu URSS a fost că, începând cu anul 1947, a cerut de multe ori să viziteze Moscova, dar călătoria lui a fost, în mod repetat, amânată. În cadrul discuțiilor avute de liderul sovietic cu plenipotențiarul reprezentant Ivan Kovalev (ministrul transporturilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, lider al experților sovietici din China) referitoare la telegrama lui Mao prin care se cere ajutor, Stalin a declarat: „Desigur că vrem să oferim Noii Chine toată asistența pe care o putem. Dacă socialismul va reuși în China, vor urma și alte țări. Apoi vom știi că victoria globală a socialismului va fi asigurată și nu ne vom confrunta cu niciun pericol”. Într-o telegramă din 14 ianuarie 1949, Stalin a propus amânarea călătoriei: „Dacă considerați că este necesar, putem trimite imediat un membru al Biroului Politic la Harbin sau în altă parte pentru a discuta problemele relevante”. La 17 ianuarie 1949, Mao a răspuns: „Am decis să amân temporar călătoria [mea] la Moscova”.Totuși, a fost de acord cu vizita unui membru al Biroului Politic la sediul PCC din Xibaipo. Din vara anului 1947 până la începutul lui 1949, după aproape un an și jumătate de contacte informale, a fost programată o întâlnire oficială ruso-chineză. Susținut de liderul sovietic Iosif Stalin, membrul Biroului Politic sovietic, Anastas Mikoian a vizitat, în primele doua luni ale anului 1949, sediul PCC din Xibaipo. Acesta a fost primul pas în formarea unei alianţe. După întâlnirile lui Mikoian cu Mao, o delegație a PCC, condusă de Liu Shaoqi, al doilea lider al PCC, a vizitat în secret, din iunie până în august 1949, URSS pentru discuții suplimentare despre relațiile sovieto-chineze. Când Liu era încă la Moscova, la sfârșitul lunii iunie 1949, Mao anunțase PCC politica sa de „înclinare de o parte” (adică partea URSS) iar baza politică pentru o alianță chino-sovietică părea a fi promițătoare.
La începutul anului 1950, în timpul mult organizatei și așteptate vizite în URSS a lui Mao (decembrie 1949-februarie 1950) cele două țări au format o Alianța strategică bazată pe o prietenie care a fost descrisă ca fiind eternă și indestructibilă. Astfel, pe 14 februarie 1950, Mao a reușit, încheierea unui nou tratat de Alianță cu URSS însă numai după ce a amenințat că se întoarce în China. Astfel, Iosif Stalin a fost nevoit să facă concesii în gestionarea conflictelor economice reciproce pentru că nu dorea să piardă China comunistă în fața blocului occidental. Într-un acord suplimentar, Stalin și-a declarat disponibilitatea de a ceda toate drepturile sovietice către calea ferată chineză Changchun și Portului Arthur până cel târziu în 1952, iar administrația Portului Dalian a fost imediat transferată în China. Acest lucru a demonstrat că Stalin a luat în considerare problemele în întregime și a acționat astfel încât să includă China într-o alianță militară și politică cu blocul socialist condus de URSS. În acest fel, interesele strategice sovietice în Orientul Îndepărtat ar fi fost asigurate. PCC a considerat că semnarea tratatului de alianță chino-sovietic reprezintă un succes, întrucât garanta atât o alianță militară cu URSS, cât și împrumuturi directe către RPC. La 20 martie 1950, Zhou Enlai (ministru de externe și premier al Consiliului de Stat Chinez), într-un discurs intern adresat cadrelor Ministerului Afacerilor Externe, a subliniat că tratatul de alianță chino-sovietic a făcut mai puțin probabil ca SUA să declanșeze un nou război de agresiune în Asia de Est. O lună mai târziu, Mao a susținut că victoria Revoluției Chineze„a învins un inamic, forțele reacționare de acasă” și a reamintit că „mai sunt reacționari în lume, adică imperialiștii din afara Chinei”. Odată cu formarea alianței chino-sovietice, Mao a subliniat că poziția externă a Chinei a fost întărită: „Dacă imperialiștii se pregătesc să ne atace, avem deja ajutor”.
Cu ocazia aniversării a cinci ani de la semnarea alianței sino-sovietice, Mao a trimis, la 12 februarie 1955, URSS-ului felicitări prin intermediul unei telegrame: „Tratatul chino-sovietic de prietenie, alianță și asistență reciprocă este un mare tratat de pace, un simbol al marii prietenii dintre China și Uniunea Sovietică. Evenimentele din ultimii cinci ani au dovedit că acest tratat are un rol important în promovarea păcii mondiale și a progresului uman. De acum încolo, în viață, ca și în practică, acest tratat va fi văzut în continuare ca o mare forță cu o strălucire nemărginită. De dragul prosperității comune ale celor două popoare, ale Chinei și ale Uniunii Sovietice, și a consolidării păcii în Orientul Îndepărtat și în lume, marea prietenie dintre China și Uniunea Sovietică trebuie să se dezvolte zilnic. Trăiască prietenia eternă, indestructibilă dintre poporul chinez și sovietic!”
Tratatul de prietenie, alianță și asistență reciprocă între blocul sovietic și RPC a zguduit geopolitica globală și echilibrul de putere dintre cele două tabere ale Războiului Rece. În timp ce această alianță a fost intenționată ca o ruptură cu trecutul colonial, sunt istorici care susțin că alianța a eșuat în cele din urmă, întrucât problema durabilă a imperialismului rus a condus la frustrarea chineză față de sovietici. Profesorul Jersild Austin de la Universitatea din California motivează această frustrare pe baza experiențelor de la nivelul consilierilor blocului socialist din China, care au fost implicați în orice, de la dezvoltarea programelor universitare, explorarea petrolului și construcția căilor ferate până la lecții de pian. Scopul lor a fost de a reproduce o elită administrativă chineză după propria imagine care ar fi putut servi ca un aliat valoros în lupta blocului sovietic împotriva Statelor Unite. Ce este interesant, în opinia lui Jersild este că aliații URSS din Europa Centrală au fost la fel de frustrați de „șovinismul marii puteri” al URSS ca și RPC astfel că alianța și, în cele din urmă, despărțirea, a avut o adevărată dimensiune internațional. Despărțirea chino-sovietică de la începutul anilor 1960 până la mijlocul anilor 1980 a avut, de asemenea, un efect dramatic asupra Războiului Rece.
Semnele diviziunii chino-sovietice din perioada următoare au fost observate chiar din timpul procesului de formare a alianței. Stalin și Mao aveau opinii diferite cu privire la modul de gestionare a noii relațiii Chino-Sovietice. Stalin dorea să stabilească o relație strânsă în cadrul sistemului Ialta și să mențină interesele sovietice în nord-estul Chinei, în timp ce Mao era concentrat pe crearea unei imagini de independență a Noii Chine, protejarea intereselor chineze și încurajarea altor partide politice dar și a poporului chinez să accepte poziția prosovietică a PCC. După moartea lui Stalin, Mao a pretins că a fost disprețuit și tratat inegal de către Stalin în timpul vizitei sale în URSS iar, în ciuda tuturor eforturilor, nu a reușit să obțină un acord asupra unor chestiuni concrete, cum era, de exemplu, printre altele cea a privilegiilor speciale pe care le aveau sovieticii din Xinjiang și Manciuria. În plus, ca o condiție pentru împrumuturile sovietice cu dobândă redusă China a fost nevoită să-și vândă toate surplusurile de materii prime industriale către URSS. Odd A. Westad a observat: „Nesigur în ceea ce privește viabilitatea pe termen lung a conducerii comuniste de la Beijing, Stalin a urmărit mai degrabă obținerea unui tratat care să favorizeze securitatea sovietică decât o alianţă între două state.
Dintr-o analiză a procesului de negociere a tratatului chino-sovietic din 1950, putem afirma că semnarea acestuia a garantat relațiile de alianță Beijing-Moscova și a satisfăcut nevoile esențiale ale ambilor semnatari. În acelasi timp, alianța sino-sovietică a fost extrem de vulnerabilă din cauza conflictelor de interese între cele două părți dar și a suspiciunilor și resentimentelor crescânde dintre Mao și Stalin. Drept urmare, cooperarea și relațiile strânse dintre sovietici și chinezi au fost de scurtă durată. Guvernele din ambele țări nu au reușit în mod semnificativ să dea dovadă de un spirit de încredere și asistență reciprocă. Relațiile bilaterale din anii ’60 au fost probabil mai puțin amiabile decât oricând de după momentul reluării relațiilor diplomatice (1932) iar majoritatea prevederilor importante ale tratatului nu au fost implementate. În doar câțiva ani, odată cu escaladarea diferențelor și a conflictelor tot mai mari între liderii celor două țări, alianța chino-sovietică s-a prăbușit, ostilitățile s-au adâncit și au dus la apariția conflictor armate de frontieră (1969). Reformarea și ajustarea sistemului politic sovietic de către liderul sovietic de la acea vreme, Nikita Hrușciov a avut o importanță majoră în ruptura ce s-a declanșat în relațiile dintre URSS și China, aceștia din urmă fiind adepții continuării politicilor staliniste.
O prietenie „eternă” care a durat mai puțin de un deceniu…
Timbru poștal chinezesc ce comemorează semnarea Tratatului de Alianță Sino-Sovietic.
Relația Beijing-Moscova a fost ca un montagne-russe încă de la stabilirea relațiilor diplomatice. Dacă primul deceniu a fost unul de asa-zisă prietenie veșnică, anii ’60 s-au caracterizat prin polemici și acuzații reciproce de trădare a marxism-leninismului. În anii următori, ideologia a fost lasată în plan secund iar relația sino-sovietică a semănat cu o confruntare tradițională între două mari puteri. Dinamica confruntării a început să se schimbe în anii ’80 când a avut loc îmbunătățirea relației sino-sovietice iar reforma și deschiderea Chinei de la sfârșitul anilor ’70 și normalizarea relațiilor chino-sovietice de la sfârșitul anilor ’80 aproape au coincis cu încheierea bruscă a Războiului Rece.
Din perspectiva relațiilor internaționale, nicio altă cooperare bilaterală nu a cunoscut atât de multe suișuri și coborâșuri ca relația dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) și China în perioada Războiului Rece, având loc schimbări fundamentale și conflicte ideologice sau politice semnificative.
Nu vedem niciun motiv ca perspectiva relațiilor bilaterale dintre cele două state să fie diferită și în zilele noastre.
*Oana Simion este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” (ISPRI) al Academiei Române.