Matei Blănaru*
Oricât de paradoxal ar putea părea titlul de mai sus în contextul actual, relațiile bilaterale cultivate de ani de zile de Vladimir Putin cu unii lideri europeni și nu numai ar putea să se apropie de ceea ce s-ar putea considera o „prietenie geostrategică”. Discuțiile, întâlnirile, ca de exemplu cea foarte recentă cu Viktor Orban, Primul-Ministru al Ungariei, sau relația bilaterală foarte bună cu Recep Erdogan, președintele Turciei, pe de altă parte, care a dus la o apropiere între Turcia și Rusia, dar și la un echilibru greu de anticipat în teatrele de război din Siria, Caucaz, Libia, unde cele două au interese contrare, pot duce cu gândul la această paradigmă. Și, să nu ne facem iluzii, declarațiile publice și mișcările diplomației din unele cancelarii nu înseamnă nici pe departe o rupere atât de iremediabilă a relațiilor cu Federația Rusă, ci înseamnă doar o adaptare la moment și la context.
Frecvența vizitelor lui Vladimir Putin în diverse state. Sursa: Norvikk – Own work, CC BY-SA 4.0
Dar ca să își țină „prietenii geostrategici” aproape, în timpul acestei crize și în cea care va urma războiului, Vladimir Putin și Federația Rusă vor trebui de această dată să facă mult mai multe concesii decât să se bazeze pe intimidare și negociere de pe poziții de forță cum era obișnuită până acum. Desigur, resursele de gaze și petrol ale Federației Ruse vor fi în mod cert pe masă la aceste negocieri, fiind de departe atuul economic principal al Federației Ruse, dar de această dată acestea nu vor mai fi de ajuns. Depinzând de felul în care se va sfârși războiul din Ucraina (din care, să nu ne facem iluzii, Vladimir Putin nu vrea să iasă sub nicio formă fără să câștige ceva – câștig deloc sigur și oricum mult mai mic decât pierderile, după cum merge cursul războiului pentru Federația Rusă) și de eventualele avantaje geostrategice pe care le-ar putea dobândi prin cucerirea de teritorii acolo, Federația Rusă este foarte posibil să fie nevoită să facă multe concesii geopolitice în alte părți.
Este foarte interesantă poziționarea actuală a statelor, jocul diplomatic în contextul războiului din Ucraina, unde fiecare stat terț încearcă să ajungă într-o poziție strategică mai bună la sfârșitul confruntărilor armate de acolo, sfârșit care încă nu este pe deplin ușor de anticipat. Dar multe state (în afară de cele NATO – nuanțând aici poziția un pic aparte a Ungariei și Turciei) încearcă să își lase poarta deschisă pentru relații și cu Federația Rusă și cu Occidentul, în lumina faptului că încă nu se știe exact cum se va termina totul în Ucraina, în lumina faptului că poate vor avea ceva de câștigat și de la Federația Rusă și de la Occident, dar și în lumina propriilor lor interese de securitate.
Acestea fiind spuse, în cele ce urmează prezentăm o scurtă radiografie a reacțiilor diplomatice ale unor „prieteni geostrategici” ai lui Vladimir Putin pe marginea războiului din Ucraina din ultimele zile. Am lăsat deoparte analiza relațiilor diplomatice ale Chinei cu Rusia în contextul actualei crize din Ucraina, pentru că acestea au fost prezentate într-o analiză separată aici.
Iran. Ministrul de externe al Iranului spune că această criză „își are rădăcinile în NATO”, refuzând să condamne invazia armată a Federației Ruse în Ucraina.
Marți, 1 martie 2022, Ayatollahul Ali Khamenei a declarat că sprijină sfârșitul războiului din Ucraina, dar că „Statele Unite au adus Ucraina unde este ea acum.” și că Statele Unite sunt vinovate că au intervenit în afacerile interne ale Ucrainei și că „soluția oricărei crize stă în cauzele sale de bază”, acuzând SUA și Occidentul de a fi vinovate pentru criză.
Sursa foto: aa.com.tr
De asemenea, și președintele Iranului, Ebrahim Raisi a spus că „sprijină efortul diplomatic” pentru găsirea unei soluții de pace în Ucraina, a spus că Iranul înțelege „îngrijorările de securitate” ale Rusiei din cauza „zecilor de ani de expansiune NATO”, îndemnând totuși și la „păstrarea integrității teritoriale și a suveranității naționale” a Ucrainei, având în vedere probabil o cădere a întregii Ucraine sub influența Moscovei.
Recentele atacuri cu rachete asupra unor baze și facilități inclusiv ale SUA din Irak nu au făcut decât să complice și mai mult o situație deja mai mult decât complicată. Dar faptul că este posibil să se treacă destul de repede peste acest incident nu face decât să indice posibilul curs al altor acțiuni viitoare, al altor concesii făcute Iranului, pe lângă concesiile care vor fi făcute Turciei și Chinei. De exemplu, deja se discută despre o posibilă ridicare a sancțiunilor asupra petrolului iranian, în contextul sancțiunilor care vor fi impuse Rusiei.
De asemenea, în negocierile pentru acordul privind capacitățile nucleare ale Iranului (JCPOA) (care erau aproape finalizate), faptul că Federația Rusă a impus cerința ca orice sancțiuni asupra sa din cauza războiului din Ucraina să nu includă raporturile ei cu Iranul, nu face decât să complice finalizarea acestui acord, ale cărui discuții au fost întrerupte, întrerupere căreia i-au urmat atacurile iraniene cu rachete și sistarea discuțiilor Iranului cu rivala sa regională Arabia Saudită. Complicații de pe urma cărora este posibil să câștige din nou Iranul, care este posibil să dorească revizuirea unor aspecte din acordul privind capacitățile sale nucleare. Iată că în acest context se pot interpreta mai bine și eforturile susținute ale Israelului de a facilita negocierea unei încetări a focului în Ucraina. Pentru că se simte cum războiul din Ucraina insuflă idei și oportunități proaspete Iranului, principala îngrijorare de securitate a Israelului.
India. Cu livrările de arme ale Federației Ruse către India echivalând cu undeva la 49% din totalitatea importurilor de arme de către India între 2016-2020, realizăm legăturile economice, militare și, implicit, legate de securitate strânse dintre cele două și nu este de mirare că India nu a condamnat public invazia Rusiei în Ucraina, ci s-a limitat să declare prin Primul-Ministru Narendra Modi că „India este de partea păcii”. De asemenea, se estimează ca totalitatea echipamentelor militare ale Indiei să fie pe undeva la 70% de proveniență rusească.
La ședința Consiliului de Securitate al ONU din 25 februarie, unde s-a dezbătut o rezoluție de condamnare a Federației Ruse pe tema războiului din Ucraina, vot care a înregistrat 11 voturi pentru rezoluția de condamnare a Rusiei, 3 abțineri și 1 vot împotrivă, al Federației Ruse, printre cele 3 state care s-au abținut a fost și India, alături China și Emiratele Arabe Unite.
Primul-Ministru al Indiei și Ministrul de Externe au vorbit și cu Vladimir Putin și cu oficiali de la Washington, chiar și cu președintele Ucrainei Zelenski, în încercarea de a păstra un echilibru în relațiile lor externe. Poziția Indiei este dificilă, dar și a Statelor Unite va fi dificilă într-o încercare de a forța ruperea legăturilor Indiei cu Rusia, în contextul în care SUA încearcă să facă din India un aliat tot mai apropiat împotriva ambițiilor Chinei. După cum a declarat un fost reprezentant al Indiei la ONU, Syed Akbaruddin „Da, India se abține atunci când majoritatea lumii votează împotriva rușilor, dar în mintea noastră abținerea nu înseamnă sub nicio formă susținere (…) Toată această acțiune (n.r. războiul din Ucraina) ne-a lăsat într-un spațiu care nu ne convine, care nu ne place, așa că de ce am susține-o?”
Îngrijorările Indiei sunt și în legătură cu faptul că Federația Rusă, din cauza sancțiunilor, ar putea rămâne fără anumite piese de schimb sau consumabile pentru propriile sale echipamente militare, lucru care ar avea un impact direct foarte mare și asupra echipamentelor militare ale Indiei care sunt de proveniență din Rusia, ca de exemplu pentru tancurile T-90 sau avioanele de vânătoare Su-30MKI.
Deși India este supusă tot mai mult unor presiuni din partea SUA și a altor state europene și din QUAD (Quadrilateral Security Dialogue – Australia, India, Japonia, SUA) să își schimbe atitudinea față de Federația Rusă, în India mulți nu uită cum puteri europene ca Marea Britanie sau Germania au rămas mai degrabă tăcute în 2020 atunci când chinezii ar fi încălcat convențiile la granița cu India din Ladakh și s-au declanșat acele confruntări soldate cu morți.
O altă problemă a Indiei este raportată și la ceea ce am scris într-o analiză precedentă la CSSR, teama de concesiile SUA făcute Chinei, care ar putea să își consolideze sferele de influență în Asia inclusiv în detrimentul chiar teritorial al Indiei. Desigur că și apropierea semnificativă a Rusiei de China este tot de natură de a îngrijora profund India.
Pakistan. În mod paradoxal, raportat la această situație din Ucraina, aceste state rivale, India și Pakistan, par să aibă aceeași atitudine de a încerca păstrarea unui echilibru și de a nu rupe relațiile cu Federația Rusă.
Primul-Ministru al Pakistanului și Putin, 24 februarie 2022. Sursa: Aljazeera
Chiar pe 24 februarie, în joia când Rusia a început războiul în Ucraina, Primul-Ministru al Pakistanului, Imran Khan, s-a întâlnit cu Putin pentru discuții legate de o conductă importantă de gaze și pe tema Afganistanului. Acesta a declarat că „nu este în interesul nimănui conflictul” (!?) și a accentuat că disputele trebuie rezolvate prin dialog și diplomație.
Pe 1 martie, 22 de ambasade din Islamabad au emis o declarație prin care încearcă să forțeze Pakistanul să condamne invazia Rusiei în Ucraina, lucru pe care Pakistanul nu îl făcuse. Primul-Ministru pakistanez nu răspunsese la această cerere, dar Ministrul Federal pentru Drepturile Omului, Shireen Mazari, a criticat drept „ironică” pretenția coaliției de condamnare a acțiunilor Rusiei, spunând că Primul-Ministru deja „ a declarat clar că poziția noastră este că nu sprijinim folosirea forței militare pentru a rezolva conflicte, dar nu se poate să aderăm la Carta ONU și la Legile Internaționale în mod selectiv, așa cum a fost făcut de către cei puternici de mai multe zeci de ani.”
Sursa: voanews.com
Apropierea recentă a Pakistanului de Rusia și China nu a trecut neobservată nici de SUA, nici de aliații săi, dar o neînțelegere adecvată a acestei apropieri și o clasare superficială a sa drept simplu „anti-occidentalism” sau „pro-Rusia” nu ar face decât să ducă spre o antagonizare și radicalizare crescânde la Islamabad și spre un eșec de tipul unui „Afganistan” al diplomației. Nu trebuie să uităm complexitatea situației și faptul că acolo avem 4 puteri nucleare adiacente (Federația Rusă, China, India, Pakistan), 4 state mari și foarte mari atât din punct de vedere militar, teritorial, cât și al populației, cu interese proprii bine conturate, deseori contradictorii, și puternic ancorate nu numai în narațiunile oficiale, cât și în sentimentele populației.
Turcia. La începutul războiului, Ministrul de Externe al Turciei a „respins” (deci nu a condamnat!) decizia de recunoaștere a independenței celor două așa-zise republici, iar răspunsul Kremlinului, care nu a părut deloc deranjat sau surprins de declarație, a fost că diferențele de opinie în privința Ucrainei nu vor afecta relațiile Rusiei cu Turcia. De asemenea, Erdogan „a respins” și el atacul (nu invazia!), a susținut integritatea Ucrainei, dar pe de altă parte s-a lansat în atacuri împotriva NATO și a Occidentului (două teme preferate de atac din partea președintelui Turciei) și nu a susținut sancțiuni împotriva Rusiei. Desigur, vorbele și declarațiile au și ele o mare importanță, dar până la urmă realitatea pragmatică de multe ori arată mai fidel poziția unui stat sau altul.
Aici Turcia se oferă și se dorește în mod insistent drept mediatoare în conflict – până la urmă are și ea interese majore la Marea Neagră și în Caucaz și de mult timp se dorește la masa celor puternici, vizând un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Aceste oferte de mediere ale Turciei s-au concretizate în recentele negocieri din Antalya, fără rezultat, dar purtate la cel mai înalt nivel de până acum.
Sursa foto: rfi
Turcia a spus, prin Ministrul de Externe, că va aplica prevederile convenției de la Montreux, în sensul în care recunoaște faptul că acum este un război veritabil în Ucraina. Aceasta înseamnă că navele statelor cu ieșire la Marea Neagră pot trece prin Bosfor și Dardanele doar pentru a se întoarce la bazele lor, dacă portul lor de reședință este la Marea Neagră. Este neclar cât de mult va afecta aceasta războiul dus de Federația Rusă, care oricum avea în Marea Neagră un număr destul de mare de nave militare, dar până pe 8 martie același Ministru de Externe turc spusese că primise 4 cereri de trecere din partea unor nave de război rusești, dintre care refuzase 3. Același Ministru de Externe, Mevlut Cavusoglu, a declarat duminică, 13 martie, că „Noi nu ne-am alăturat sancțiunilor (n.r. împotriva Federației Ruse) din principiu și nici nu avem de gând să o facem.”
Cum vor evolua relațiile dintre Turcia și Rusia în urma conflictului din Ucraina, indiferent de rezultatul de acolo? Este posibil, simțind poziția dificilă a Federației Ruse, ca Turcia să aștepte concesii și ea din partea Moscovei? Este posibil ca aceste concesii să apară în Caucaz sau Siria sau Libia (pentru că doar în sectorul energetic nu va fi de ajuns)? Este foarte posibil. Totul se plătește într-un fel sau altul în relațiile internaționale, iar Federația Rusă se pare că va avea foarte mult de plătit după această invazie în Ucraina.
Oricum, Turcia este văzută drept tot mai importantă și de către SUA și Occident, în urma invaziei Ucrainei, astfel încât acestea probabil vor fi mult mai dispuse să treacă peste derapajele președintelui Erdogan și chiar să ajute cu generozitate din punct de vedere economic Turcia să treacă peste actuala criză economică generată în mare de politicile „sultanului” Erdogan. De curând, Turcia nu a pierdut ocazia să solicite din nou printr-un mesaj sentimental accederea în Uniunea Europeană, în urma solicitării similare a Ucrainei, iar săptămâna trecută Erdogan i-a cerut președintelui SUA ridicarea sancțiunilor „nedrepte” asupra industriei de apărare a Turciei. Iată, deja, câteva presiuni doar pe câteva dosare unde Turcia va aștepta concesii rapide din partea Occidentului.
Azerbaidjan. Cu liderul Azerbaidjanului, Vladimir Putin s-a întâlnit chiar înainte de începerea invaziei în Ucraina, semnând o cooperare aproape de o alianță, așa cum s-a spus. Cu toate acestea, Azerbaidjanul a oferit într-o mișcare oarecum surprinzătoare ajutor umanitar Ucrainei și alimentare gratuită de la benzinăriile sale din Ucraina (în jur de 60) pentru ambulanțe și mașinile de pompieri. În afară de faptul că este greu de crezut că nu vor fi folosiți carburanți de acolo și pentru mașinile militare, acest gest, în acest context, este unul destul de important.
Sursa: bbc.com
Pe de altă parte, la ședința care a decis să elimine Rusia din Consiliul Europei, reprezentantul Azerbaidjanului nu s-a prezentat. Deși narațiunile oficiale de la Baku încearcă să păstreze un echilibru în relațiile cu Moscova (oarecum la fel ca în Kazahstan, un alt stat apropiat Moscovei), presa controlată de guvern la fel, în mass media din Azerbaidjan se întrezăresc totuși unele atitudini critice față de Rusia și simpatizând cu reținere cauza Ucrainei.
Azerbaidjanul este unul dintre punctele principale unde se întâlnesc interesele Rusiei cu ale Turciei și chiar ale Iranului în Caucaz, într-o zonă foarte complicată, unde cu greu s-a ajuns la o încetare a focului după lupte grele între armeni (aliați tradiționali ai Rusiei) și azeri. De altfel, din păcate, acest gest de ajutor pentru Ucraina poate contribui la plasarea germenilor unui viitor conflict în Caucaz (dacă mai era nevoie), după încheierea celui din Ucraina. Pentru că, la fel ca și Ucraina, nici în Caucaz sferele de influență nu sunt bine delimitate, iar aspirațiile crescânde ale Turciei pot inflama zona, deși Azerbaidjanul încearcă să păstreze o relație funcțională și cu Federația Rusă. De altfel, se poate observa cum, în aproape toate punctele în care s-au întâlnit direct, interesele Turciei sunt contrare celor ale Federației Ruse – în Siria, Libia, Ucraina și Caucaz. Echilibrul atins în relațiile dintre cele două este foarte precar și este mai mult rezultatul unei relații bilaterale Putin-Erdogan, unor probleme economice, unei retorici asemănătoare la adresa Occidentului și unor aspirații imperialiste ale ambilor lideri.
Ungaria. Deși chiar din prima zi a conflictului, de pe 24 februarie, Primul-Ministru Viktor Orban a declarat că „împreună cu Uniunea Europeană și aliații NATO, condamnăm atacul militar al Rusiei”, deși Ministrul de Externe Peter Szijjarto a condamnat și el inițial acțiunile Rusiei în Ucraina, deși a spus că nu blochează sancțiunile împotriva Federației Ruse și nici scoaterea acesteia din sistemul SWIFT, pe 28 februarie a declarat că nu va permite tranzitul pe teritoriul său și nici nu va livra arme letale Ucrainei, făcând o puternică notă disonantă cu statele NATO și din Europa Centrală și de Vest.
Dar să nu ne facem iluzii, această declarație nu este nici o simplă întâmplare, iar principalul motiv nu este nici pe departe „faptul că aceste livrări ar putea deveni ținte ale unor acțiuni militare ostile și … trebuie să asigurăm securitatea Ungariei … că nu ne implicăm în război”, așa cum a declarat acesta, ci acesta este un semnal transmis Moscovei că „asta e tot ce putem face acum”. Iar Moscova înțelege bine semnalul și va trece cu vederea orice „condamnare a atacului” sau încuviințare din partea Ungariei a sancțiunilor, pentru că, odată ce totul se va sfârși cu războiul, va avea din nou nevoie și ea de Ungaria.
Pe 18 noiembrie 2021 Vladimir Putin îi acordă „Ordinul Prieteniei” lui Péter Szijjártó, Ministrul de Externe al Ungariei. Sursa foto: hungarytoday.com
Mai nou, avem discursul (deghizat bineînțeles în nevoia de „dezescaladare” a conflictului) Ungariei care spune că nu are nevoie de trupe NATO suplimentare pe teritoriul său, lucru de altfel previzibil și paradoxal de adevărat în contextul „prieteniei” Ungariei cu Vladimir Putin. Ungaria nici nu se simte, nici nu este amenințată de Federația Rusă, ba dimpotrivă, prin atitudinea revizionistă similară Rusiei, simte și speră că va avea doar de câștigat din raporturile cu aceasta, indiferent de situația actuală.
O altă latură a jocului făcut de Budapesta în această perioadă se raportează la vizitele făcute de oficiali americani de rang înalt în zonă. Avem vizita vicepreședintelui american Kamala Harris care a evitat Ungaria (intenționat sau nu), avem și vizita secretarului de stat Antony Blinken care a vizitat în regiune Polonia, Republica Moldova, Letonia, Estonia și Lituania, dar a evitat Ungaria. Urmează vizita Secretarului Apărării Lloyd J. Austin III săptămâna aceasta în Slovacia, care a semnat recent un acord cu SUA de găzduire a 2 baze militare americane pe un termen de 10 ani. Sigur, nu trebuie să privim această evitare a Ungariei drept o acțiune unilaterală a oficialilor SUA, ci trebuie să o privim și din alt punct de vedere – Ungaria, ca aliat tradițional al Federației Ruse în zonă, poate că transmite ea însăși în mod intenționat un mesaj Rusiei prin faptul că nu a primit vizite ale oficialilor SUA în această perioadă. Deci, nu știm cu exactitate cărei părți i se datorează această lipsă acum a Ungariei de pe itinerariile oficialilor SUA, dar, uitându-ne la declarațiile acesteia de mai sus, cel mai probabil Ungariei. Probabil pe undeva la Budapesta încă se visează la ceea ce Ungaria bolșevică a lui Bela Kun și Rusia bolșevică nu au reușit în 1919.
În continuare, Viktor Orban a fost și prompt în a spune că „noi nu putem urma exemplul Statelor Unite” în ceea ce privește interzicerea importului de gaze și petrol din Federația Rusă, lucru oarecum evident și prin prisma dependenței uriașe a Ungariei de importurile din Rusia.
Mai nou, în timp ce toată comunitatea internațională este preocupată din cauza unor posibile atacuri ale Rusiei asupra centralelor nucleare ale Ucrainei și potențiale accidente din cauza acestor atacuri, Ungaria nu este deloc îngrijorată nici din această cauză, dar nu pentru că nu s-ar putea întâmpla, ci pentru că: „nicio astfel de radiație radioactivă din Ucraina nu poate ajunge în Ungaria” spune un expert de acolo, probabil mizând pe faptul că orice vine din est dinspre Federația Rusă nu poate aduce decât beneficii Ungariei, nu și îngrijorare, iar vântul nu bate de acolo decât atunci când aduce oportunități pentru Viktor Orban.
Germania. Nu am dezbătut aici poziția Germaniei (un altul dintre „prietenii geostrategici” ai Federației Ruse), nici a altor state Occidentale tradițional mai apropiate de Vladimir Putin și Federația Rusă, care de această dată s-au aliniat pozițiilor și reacțiilor SUA, NATO și majorității statelor europene, dar nu este exclus ca după acest război, nu după foarte mult timp să asistăm la o reîncălzire treptată a relațiilor acestora cu Federația Rusă oricât de iremediabil rupte ar părea acum. Bineînțeles, și aici totul depinde de durata războiului, de catastrofele accidentale sau nu ale acestuia și de supraviețuirea politică deloc sigură a regimului Putin.
Concluzii. Cu Turcia prinzând momentul potrivit pentru a solicita concesii și primi din nou ajutor masiv din partea Occidentului (unde se vede că deja presează din nou cu intrarea în Uniunea Europeană), care să o scoată din situația foarte gravă în care au adus-o politicile lui Erdogan, fără ca Turcia să își schimbe în mod esențial nici retoricile anti-Occident, nici politicile regionale agresive, nici narațiunile și politicile interne puternic opresive sau externe neo-otomaniste cu accente totalitare (ba dimpotrivă, odată cu o eventuală scădere a prezenței Moscovei în regiune, să fie chiar încurajată), este foarte posibil ca aceasta să se aștepte și la concesii importante făcute de Federația Rusă în Siria, Libia (poate mai puțin important aici) sau chiar și în conflictul Armenia – Azerbaidjan, pe lângă avantaje energetice importante. Acesta este posibil să fie o parte din prețul pe care Federația Rusă îl va plăti pentru ca Turcia să nu întrerupă colaborările economice între cele două și să nu se izoleze și mai mult.
Din aceste puncte de vedere Turcia va fi într-o situație asemănătoare celei a Chinei, în care Federația Rusă, pentru ca acestea să nu rupă de tot legăturile cu ea, le va face concesii importante (și nu numai legate de aprovizionarea cu gaze), iar Occidentul pe de altă parte, pentru a nu se confrunta și cu acestea pe lângă Federația Rusă, le va face de asemenea concesii importante și este posibil să auzim foarte puține în următoarea vreme despre drepturile omului în Turcia sau China, despre kurzi sau Xinjiang în mass media (cu atât mai mult în contextul crizei umanitare aflate în desfășurare în Ucraina) și să auzim în schimb despre acorduri comerciale generoase din partea UE (și, parțial, SUA) cu Turcia și China.
Pentru că UE va plăti ca Turcia și China să îi rămână aproape cu ceea ce are – avantaje economice și deschidere spre una dintre cele mai importante piețe de consum din lume, iar SUA va „plăti” și în alte moduri, de exemplu închizând ochii la „drepturile omului” din cele două sau la alte aventuri geopolitice ale lui Erdogan în Caucaz sau Orientul Mijlociu sau Africa, sau poate și cu favoruri tehnologice. Negocierea SUA cu China va fi cu siguranță mai dificilă, dar probabil toată lumea va „plăti” pe termen scurt către Turcia și China într-un fel sau altul, iar în acest fel, pe termen lung, este posibil să asistăm la plantarea germenilor unor noi probleme poate chiar mai mari decât cea actuală cu Federația Rusă.
Occidentul va închide ochii la legăturile limitate pe care acestea le vor avea cu Federația Rusă, iar Federația Rusă va închide ochii de exemplu la dronele Bayraktar livrate de Turcia Ucrainei și care au adus pierderi importante armatei ruse, drone pe care Turcia probabil că le va livra cu generozitate ca și până acum chiar și Ucrainei. De altfel, recent Ministrul Apărării din Ucraina a declarat că așteaptă noi drone turcești (nu a spus și de unde vor veni acestea).
Astfel că, din multe puncte de vedere, adevărații câștigători ai războiului din Ucraina este posibil să nu fie nici Occidentul, nici Ucraina sau Federația Rusă, ci Turcia și China sau chiar și Iranul. Iar în contextul în care se știu deja și narațiunile despre „Occident”, „drepturile omului” și ambițiile liderilor acestor trei state, adevăratele urmări le vom vedea probabil abia mai târziu.
*Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat al Centrului de studii sino-ruse din cadrul ISPRI.