Moscova nu crede în lacrimi. Nici Ucraina în promisiuni

Ioana Constantin-Bercean*

Sursă foto: RFR/RL

            Geneza: Narațiunea periculoasă a lui Putin despre Ucraina

            Agresiunea împotriva Georgiei din 2008, anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea din 2014 și ingerința Moscovei din regiunea Donbas au fost acțiunile prin care Federația Rusă și-a erodat treptat relațiile cu Occidentul, iar invazia din Ucraina a marcat momentul desprinderii complete, cel puțin pentru o perioadă semnificativă, a Rusiei de Europa și de statele democratice. Însă atunci când aceste evenimente sunt examinate în contextul culturii strategice rusești, ele nu ar fi trebuit să fie o surpriză. Conceptul de cultură strategică și construcția care stă la baza acesteia oferă perspective importante asupra factorilor care conduc acțiunile Rusiei față de Ucraina și de securitatea transatlantică în general, precum și puncte de referință pentru viitoarele decizii care vor fi luate de conducerea de la Kremlin.

            Președintele rus Vladimir Putin a subliniat baza istorică pentru pretențiile sale împotriva Ucrainei într-un eseu controversat care a fost comparat de unii experți cu o declarație de război. Articolul de 5,000 de cuvinte, intitulat „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, a fost publicat pe 12 iulie 2021 și prezintă multe dintre punctele de discuție subliniate de Putin în ultimii șapte ani de război nedeclarat între Rusia și Ucraina. Liderul rus a folosit eseul pentru a-și reitera convingerea frecvent exprimată că rușii și ucrainenii sunt „un singur popor”, în timp ce dă vina pentru colapsul actual al legăturilor bilaterale pe comploturi străine și conspirații anti-ruse.

Sursă: Pagina administrației prezidențiale.

            Într-un pasaj transmis pe un ton foarte amenințător, Putin pune la îndoială în mod deschis legitimitatea granițelor statului vecin și susține că o mare parte din Ucraina modernă ocupă ținuturi istorice rusești, susținând că „Rusia a fost jefuită”. În alt paragraf el sugerează o nouă anexare a teritoriului ucrainean, susținând: „Devin din ce în ce mai convins de asta: Kievul pur și simplu nu are nevoie de Donbas”. Putin își încheie lungul eseu sugerând cu ignominie că statalitatea ucraineană în sine depinde, în cele din urmă, de consimțământul Moscovei: „Sunt încrezător că adevărata suveranitate a Ucrainei este posibilă numai în parteneriat cu Rusia”.

            Deloc surprinzător, articolul lui Putin a stârnit o discuție aprinsă în Ucraina și nu numai. Președintele ucrainean, Volodimir Zelenski, a tratat cu umor la acea vreme eseul omologului său rus, afirmând că este „invidios” pe Vladimir Putin, deoarece acesta are suficient timp liber pentru a cerceta istoria popoarelor lor. În schimb unii analiști au identificat numeroase ecouri imperiale și amenințări aproape deloc voalate în eseul lui Putin. Anders Åslund a calificat eseul drept „o capodoperă în dezinformare” și „aproape o declarație de război” iar în ziarul rus Moskovsky Komsomolets se afirmă într-un articol că textul a fost „ultimatumul lui Putin către Ucraina”.

Sursă: Twitter.

            Însă strategia președintelui Rusiei are o geneză mai îndepărtată temporal, și anume în discursul prezidențial din 2002 – „Rusia nu a fost niciodată atât de puternică pe cât vrea să fie și niciodată atât de slabă pe cât se crede că este.”  Mai mult, în timp ce în cercul închis de la Kremlin se făceau strategii pentru a contracara influența Statelor Unite în Europa și extinderea NATO, Vladimir Putin a spus o glumă care a circulat o vreme în cercurile guvernamentale ruse: „Un ofițer  pensionat îl întreabă pe fiul său dacă i-a văzut pumnalul. Fiul răspunde că a dat pumnalul la schimb pentru un ceas. Bine, arată-mi ceasul, spune tatăl. Și dacă bandiții vin mâine la noi să mă omoare pe mine, pe mama ta și pe frații – și să-ți violeze sora – ce le spui? ‘Bună seara, este ora 12:30, ora Moscovei?’” După o scurtă pauză, Putin a spus “Nu vrem ca asta să se întâmple [Rusiei]”. Experții Fiona Hill și Cliff Gaddy par să fi înțeles foarte bine natura caracterului președintelui Rusiei: „Vladimir Putin este un luptător și un supraviețuitor. Nu va renunța și va lupta murdar dacă asta este nevoie pentru a câștiga.” (Fiona Hill, Cliff Gaddy, 2015, Mr. Putin, 2nd ed. Washington, DC: Brookings.) Eseul din 2021 este doar avertismentul final, așa cum corect l-au identificat jurnaliștii de la Moskovsky Komsomolets.

Sursă foto: Sputnik Armenia.

            Exodul: Rusia e în Europa, dar nu este europeană

            Rusia este geografic în Europa. Kiev, capitala inițială a statului rus și Moscova sunt in Europa. Țara este predominant creștină. Cultura sa, aspectele majore ale istoriei sale și tendințele critice în dezvoltarea sa – economice, politice, societale — sunt indisolubil legate de Europa. De la întemeierea statului rus modern la mijlocul secolului al XVI-lea, interesele sale, relațiile cheie cu alte puteri și politicile externe și de securitate s-au concentrat asupra Europei. Chiar și activitățile Rusiei în afara Europei – în Caucaz, în Asia Centrală și chiar în locuri geografice mai îndepărtate – au avut, uneori, o dimensiune-cheie europeană. Cucerirea Asiei Centrale în secolul al XIX-lea a fost un element important al competiției Rusiei cu Imperiul Britanic. Războiul Crimeei din 1853–1856 a fost purtat împotriva Rusiei de o coaliție care includea otomanii și imperiile britanic și francez.

            Cu alte cuvinte, istoria politicii externe a Rusiei ca stat modern se raportează în mare parte la Europa. De la înființarea imperiului sub Petru cel Mare la începutul secolului al XVIII-lea, istoria militară și diplomatică a Rusiei a fost dominată de o succesiune de războaie și manevre diplomatice cu Franța, Austria, Marea Britanie, Suedia, Polonia, Prusia, diverse alte state germane și principate sau alianțe ale acestor puteri. În secolul al XX-lea și mai ales în timpul Războiului Rece, principala arena de confruntare dintre est și vest a fost în Europa. De la sfârșitul Războiului Rece, diplomația rusă s-a concentrat pe refacerea poziției sale în Europa. Europa a fost întotdeauna și va rămâne centrul de greutate geopolitic al politicii externe și de securitate a Rusiei.

            Cu riscul unei simplificări excesive se poate concluziona cu ușurință că întreaga istorie a politicii externe ruse a fost o luptă pentru controlul spațiului geografic dintre granița de vest a Rusiei și granița de est a Germaniei.

            În absența barierelor naturale care să separe Rusia de restul Europei și cu o moștenire îndelungată de conflict între aceasta și alte state europene, profunzimea strategică a fost un element critic al securității Rusiei, salvând țara de la înfrângere în 1812 și în 1941. În mod similar, restabilirea acelei marje de siguranță în urma dizolvării Uniunii Sovietice a devenit sarcina principală a politicii externe a Moscovei în anii 1990, iar primul pas a fost făcut în 1996, când s-a înființat Uniunea Rusia-Belarus. Putin știe că Napoleon și Hitler au mărșăluit prin Belarus până la porțile Moscovei iar în 2002 a hotărât că va restabili profunzimea strategică vitală pentru securitatea Rusiei.

            Deși geografic Rusia este în Europa iar cea mai mare parte a istoriei sale o leagă de ea, acțiunile sale recente, precum și retorica oficialilor de la Kremlin, o fac să nu fie europeană, în sensul acceptat de democrațiile liberale europene. De la invazia Georgiei în 2008, anexarea ilegală a Crimeei în 2014, ingerința în alegerile americane din 2016, până la sponsorizarea politicii extremiste din Europa și invazia din 2022 în Ucraina, Rusia lui Vladimir Putin a dus o campanie concertată de a-și extinde influența și de a submina instituțiile europene.

            În 2016, ministrul de externe Serghei Lavrov a declarat că încă de la originile sale, statul rus a fost forțat să „apere dreptul poporului rus de a avea propria credință și de a-și decide propriul destin, în ciuda încercărilor Occidentului european de a subjuga pământurile rusești și de a-l lipsi de propria identitate.” Un angajament de a apăra identitatea și modul de viață rusesc „este în genele noastre”, a concluzionat diplomatul rus. Însă ceea ce lipsește din genele Rusiei este compasiunea față de cei aproape 2,000 de civili uciși, dintre care peste 160 de copii (conform datelor din 13 aprilie a. c.) sau față de milioanele de ucraineni strămutați intern și extern, oameni a căror viață s-a schimbat definitiv atunci când primul tanc rusesc a intrat în Ucraina, în dimineața zilei de 24 februarie 2022.

            Ucraina – intersecția dintre lumi

            În decembrie 1991 cetățenii ucraineni s-au dus la vot pentru a alege independența, trimițând Uniunea Sovietică în istorie. Evenimentele din Ucraina au avut atunci repercusiuni internaționale majore și au schimbat cursul istoriei: URSS s-a destrămat la aproximativ o săptămână după referendumul ucrainean iar fostul președinte american George Bush a anunțat victoria Occidentului în prelungitul și epuizantul Război Rece.

            În 5 decembrie 1994 Ucraina, alături de Belarus, Kazakhstan, au semnat Memorandumul de la Budapesta, deveninind părți ale Tratatului de Neproliferare Nucleară (NPT). Memorandumul a fost semnat inițial de trei puteri nucleare: Federația Rusă, Marea Britanie și Statele Unite. China și Franța, celelalte două mari puteri nucleare membre ale Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, au oferit asigurări individuale în documente separate. Memorandumul interzicea Federației Ruse, Marii Britanii și Statelor Unite să amenințe sau să folosească forța militară sau constrângerea economică împotriva Ucrainei, Belarusului și Kazahstanului, cu excepția cazului de autoapărare sau “în alt mod în conformitate cu Carta Națiunilor Unite”. Ca urmare a altor acorduri și a memorandumului, între 1993 și 1996, Belarus, Kazahstan și Ucraina au renunțat la armele nucleare, cedându-le statului succesor al URSS, Federația Rusă. Înainte ca Ucraina să cedeze armele nucleare staționate pe teritoriul său, avea al treilea cel mai mare stoc de capabilități nucleare din lume, însă deținea doar controlul fizic asupra acestuia, nu și cel operațional. Rusia controla codurile necesare operării armelor nucleare prin intermediul legăturilor electronice de acțiune permisivă și al sistemului rus de comandă și control, deși acest lucru nu putea fi o garanție suficientă împotriva accesului ucrainean.

            Însă garanțiile de securitate oferite Ucrainei în 1994 nu au fost suficiente pentru a opri nici anexarea ilegală a Crimeei în 2014, nici invazia Rusiei din 2022. Experiența Memorandumului de la Budapesta subminează fiabilitatea garanțiilor de securitate ale marilor puteri și poate oferi altor națiuni stimulente pentru a iniția, menține sau accelera programe naționale de arme nucleare. În aceeași notă, Robert Einhorn a explicat în 2015 că aparenta irelevanță a Memorandumului va afecta orice încercare de a convinge alte state să renunțe la arsenalul nuclear sau la ideea de a achiziționa sau construi astfel de capabilități. Așadar efectele Memorandumului de la Budapesta au lăsat o moștenire complicată. A funcționat pe termen scurt prin denuclearizarea unui fost stat sovietic, dar s-a dovedit inutilă pentru a descuraja agresiunea rusă aproape 20 de ani mai târziu. Chiar dacă Ucraina își exprimă, prin vocea președintelui Zelenski nemulțumirea față de implicarea mai activă a Occidentului, și a NATO în mod special, în războiul provocat de Rusia în februarie 2022, SUA și aliații săi au făcut alegerea cea mai sigură pentru a evita un conflict generalizat, oferind sprijin dipomatic și militar, fără a intra în mod direct într-o confruntare cu armata rusă. Opiniile potrivit cărora Kievul l-ar fi putut descuraja pe Putin dacă ar fi avut capacitatea nucleară sunt speculative, iar exemplul incidentului din Kashmir, dintre India și Pakistan, este relevant în această speță. Este clar însă că Ucraina a rămas dezamăgită, iar viitorul neproliferării nucleare va fi în mod cert afectat.

            Următoarea dată când întreaga lume a văzut Ucraina la televizor a fost în noiembrie 2004, cu ocazia Revoluției Portocalii, când cetățenii au cerut alegeri corecte. Revoluțiile colorate – care s-au întins din Serbia până în Liban și din Georgia până în Kîrgîstan – nu au schimbat lumea post-sovietică, dar au lăsat în urmă o moștenire durabilă și speranța că acea orânduire avea să dispară în curând.

Președinții Vladimir Putin și George W. Bush la Summit-ul NATO în București. Sursă Atlantic Council

În 2008, de la tribuna Summit-ului NATO găzduit de București, președintele George Bush jr. a promis Ucrainei și Georgiei că vor fi primite în Alianță. Cele două state nu au primit Planul de acțiune pentru membri (Membership Action Plan), iar anunțul de la București a rămas doar o promisiune deschisă – și inutilă, ar putea spune unii – a unei eventuale aderări.

            Ucrainenii au revenit în atenția comunității internaționale în noiembrie și decembrie 2013, când au ieșit în stradă pentru a-și afirma dorința de ascensiune europeană. Într-un moment în care entuziasmul față de proiectul european era o rara avis chiar printre statele membre ale UE, fervoarea afișată de poporul ucrainean a fost o sursă de inspirație pentru Occident. Însă evenimentele din Ucraina au luat o întorsătură tragică la începutul lui 2014, atunci când forțele de ordine guvernamentale au deschis focul asupra mulțimii, rănind și omorând zeci de protestarari proeuropeni. La fel de surprinzătoare – cel puțin pentru o parte a publicului – a fost și anexarea ilegală de către Rusia a Crimeei, în martie 2014 și declanșarea de către Moscova a războiului hibrid în regiunea Donbas, din estul Ucrainei. Înainte de 2014, Peninsula Crimeea era un paradis al Mării Negre, un diamant suspendat peste largul coastei de sud a Ucrainei. Churchill o numise odinioară „Riviera lui Hades”. Acum aparținea Rusiei, epicentrul infernal al confruntării dintre Vladimir Putin și Ucraina.

            Toate acestea au culminat cu doborârea de către separatiștii ruși a unui avion comercial malayesian, care avea la bord peste 300 de pasageri inclusiv din state membre ale UE. Astfel, conflictul ruso-ucrainean a căpătat valențe internaționale. Această secvență a evenimentelor a avut un impact major asupra politicilor occidentale, determinându-i pe factorii decizionali să vorbească despre o “bătălie pentru viitorul Europei” (Serhii Plokhy, 2018, Porțile Europei. O istorie a Ucrainei) și despre întoarcerea la Războiul Rece, exact în acea regiune a lumii în care în 1991 acea perioadă se încheiase. Însă sancțiunile și politicile de îngrădire occidentală a Rusiei au fost fragile, iar Vladimir Putin și-a continuat marșul cu bocancii prin inima Ucrainei. Esența politicii externe a lui Putin era aceea de a submina controlul Occidentului asupra relațiilor internaționale. Cu fiecare campanie de piratare și dezinformare, armatele digitale și convenționale ale lui Putin au căutat să submineze politica oponenților Rusiei și să distragă atenția comunității internaționale de la agenda reală a președintelui rus: fracturarea sprijinului pentru democrația occidentală și, în cele din urmă pentru NATO –singurul instrument care îl ține pe Putin în șah. Cu cât deveneau ucrainienii mai dezamăgiți – până la urmă unde erau protectorii lor Occidentali? – cu atât creșteau șansele ca ei să întoarcă spatele Occidentului și să revină la îmbrățișarea rece a Mamei Rusia.

            Și ce modalitate mai bună de a-i aliena pe ucrainieni și de a-i face să pună sub semnul întrebării noul guvern decât să oprească căldura și electricitatea Ucrainei în toiul iernii? Pe 23 decembrie 2015, chiar înainte de Ajunul Crăciunului, Rusia a traversat un Rubicon digital. Aceiași hackeri ruși care puneau capcane și explozivi virtuali în presa ucraineană și în agențiile guvernamentale de luni de zile, se infiltraseră ei înșiși, în tăcere, în centralele electrice ale națiunii. În acel decembrie au intrat în computerele care controlau rețeaua ucraineană, închizând meticulos un întrerupător după altul, până când sute de mii de oameni au rămas fără electricitate. Pana de curent din Ucraina nu a durat mult – mai puțin de șase ore – dar ceea ce s-a întâmplat în vestul Ucrainei în acea zi este fără precedent în istorie. Cassandrele digitale precum și mulțimea celor cu pălării din staniol avertizaseră de multă vreme că un atac cibernetic va lovi infrastructura electrică, dar până pe 23 decembrie 2015 niciun stat național care avea mijloacele necesare nu a avut curajul să pună în aplicare așa ceva.

            În 24 februarie 2022, Vladimir Putin a lansat o invazie în Ucraina, declanșând cel mai mare conflict armat din Europa de după al Doilea Război Mondial. Ucrainenii însă rezistă în continuare, Occidentul livrează armament iar președintele Volodimir Zelenski a schimbat orice viitoare stategie de comunicare în timp de război. Discursurile inspirate ale președintelui ucrainean au contribuit la consolidarea răspunsului occidental, însă printre mulțumiri și referințe naționale bine alese în funcție de specificul audienței, Zelenski a presărat remarci subtile, care lasă de înțeles că lumea liberă vestică datorează Ucrainei mai mult decât niște transporturi de arme, fie ele și sofisticate, sau declarații diplomatice pline de înțeles. Arme, zonă de excludere aeriană, 1% din armamentul NATO, sunt doar câteva dintre cele cerute de președintele Zelenski. Ucraina nu are nevoie doar de promisiuni, ci de fapte, pare să transmită acesta. Însă chiar dacă Occidentul a demonstrat o coeziune fără precedent, atât la nivel diplomatic, cât și militar, anumite linii roșii nu se doresc a fi încălcate. SUA și aliații săi își asumă susținerea necondiționată a Ucrainei, dar până în punctul în care orice întâlnire între un soldat rus și unul occidental poate fi evitată. „Pentru tot ceea ce facem pentru Ucraina, președintele [Zelenski] are, de asemenea, responsabilitatea de a nu ne atrage într-un conflict direct, un război direct cu Rusia, o putere nucleară, riscând astfel un război care s-ar extinde chiar și dincolo de Ucraina până în Europa. Ceea ce încercăm să facem este să punem capăt acestui război din Ucraina, nu să începem unul mai mare,” a declarat Antony Blinken, Secretarul de Stat al SUA.

Președintele ucrainean Volodimir Zelenski în fața Congresului SUA, 16 martie 2022, cerând mai mult ajutor militar. Sursă: The Conversation.

            Pentru Ucraina, agresiunea Rusiei ridică întrebări fundamentale privind continuitatea sa ca stat unitar și independența sa națională. Pentru Europa, războiul provocat de Vladimir Putin ar trebui să însemne finalul oricăror dileme sau speranțe privind posibila europenizare a Federației Ruse. Și întregul occident democratic va trebui să recâștige încrederea unui popor care stă, de facto și de jure, la porțile Europei, și le apără de cea mai mare amenințare de la Reich-ul milenar încoace.

            Controlarea incontrolabilului

            Cauzele războaielor pot părea absurde sau neînsemnate. Câteodată nu este devoie decât de o scânteie pentru a aprinde un foc care deja mocnește: o navă americană de luptă care explodează în portul Havana, niște călugări care se ceartă în Ierusalim, un arhiduce asasinat la Sarajevo. Sau pur și simplu un eseu care să aibă un caracter de preempțiune, prin care ni se spune că un președinte rus contestă ordinea mondială. Tristul adevăr este că toate încercările de a controla și justifica războiul sunt futile și fără scop. Soldații mor, navele se scufudă, orașele sunt distruse, iar cei care suferă cel mai mult sunt civilii.

            Din punct de vedere istoric, șocul războiului  și rănile lăsate în urmă au fost mereu instrumente puternice pentru consolidarea identității naționale și formarea solidarității naționale. Ucraina, invadată și devastată de război, este posibil să urmeze acest tipar. Să iasă mai întărită, mai integrată în Occident și mai încrezătoare în ea. Însă indiferent cum și când se va sfârși această criză, de soluționarea acesteia depinde nu numai viitorul Ucrainei, ci și viitorul relațiilor dintre Est și Vest, dintre Rusia și Occident, dar și al comunității europene așa cum o știm din 1952 încoace.

*Ioana Constantin-Bercean este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.