Carmen Burcea*
Foto: Hú Jǐntāo (dreapta) și Xi Jinping salută delegații celui de-al 18-lea Congres Național al Partidului Comunist din China, 2021. Sursa aici.
Hú Jǐntāo s-a născut în anul 1942. Dacă locul nașterii sale încă iscă confuzii – diverse surse indicând fie provincia de coastă Jiangsu, fie provincia învecinată, Anhui, fie metropola Shanghai –, în privința relevanței sale în istoria recentă a Chinei nu poate exista nicio șovăire. Fiul unui modest negustor de ceai, ruinat și încarcerat în contextul Revoluției Culturale, Hú a fost figura centrală a celei de-a patra generații de lideri chinezi: secretar general al PCC (2002-2012), președinte al RPC (2003-2013) și președinte al CMC (2004-2012).
Spre deosebire de predecesorul său, expansivul Jiāng Zémín, Hú Jǐntāo a fost mai rezervat, mai discret, ba chiar învăluit într-o aură de mister după unii analiști. Construită cu migală și conservată cu stăruință, imaginea sa a fost aceea a unui tehnocrat care și-a întors privirea spre popor. Și totuși, moștenirea sa politică, preluată de Xí Jìnpíng, a fost serios subminată. Hú a lăsat PCC într-un moment de cotitură, într-o criză de legitimitate (Héfǎ xìng wéijī, 合法性危机).
Făurirea liderului
Absolvent al Universității Tsinghua (1965), cu specializarea Inginerie hidroelectrică, Hú Jǐntāo a făcut carieră în paupera provincie Gansu (1968-1982), la granița cu Mongolia, ca tehnician la barajul Liujiaxia de pe Râul Galben și ca funcționar în proiecte de infrastructură inițiate de ministerul de resort.
Calitatea de membru de partid a dobândit-o încă din anul 1964, dar ascensiunea sa politică a devenit posibilă grație vizionarului Dèng Xiǎopíng, care urmărea să creeze lideri comuniști „mai revoluționari, mai tineri, mai cunoscători și mai specializați”. Întocmai precum Hú. Înainte însă de a-l impresiona nemijlocit pe Dèng Xiǎopíng, alți doi mentori au contribuit la făurirea politicianului Hú: secretarul de partid din Gansu, Sòng Píng, și premierul Hú Yàobāng. La chemarea acestuia din urmă, în prima parte a anilor ´80, Hú Jǐntāo a devenit lider al Ligii Tineretului Comunist Chinez.
Experiența de conducere în administrația provincială a dobândit-o mai întâi ca secretar al PCC în provincia Guizhou (1985-1988), o provincie muntoasă din sud, una dintre cele mai sărace din țară. Apoi, la sfârșitul anului 1988, a fost detașat în Regiunea Autonomă Tibetană, acolo unde tibetanii resentimentari tânjeau după libertate și independență față de dominația Chinei. Pe fundalul comemorării revoltei din 10 martie 1959, tensiunile etnice s-au întețit, iar Hú – loial puterii centrale – le-a stăvilit, aplicând legea marțială.
După reprimarea mișcării separatiste din Lhasa, Hú avea să fie propulsat în politica centrală. În anii ´90, a avut o evoluție impetuoasă: în 1992, a devenit membru în Biroul Politic al CC al PCC; în 1993 – președinte al Școlii Centrale de Partid; în 1998 – vicepreședinte al Chinei. În fine, în 2002 a devenit lider suprem. În noiembrie 2002, în cadrul celui de-al XVI-lea Congres al PCC, a fost ales secretar general, iar în martie 2003 – președinte al RPC.
Sloganele erei Hú Jǐntāo
În plan internațional, Hú și-a conturat imaginea de lider înainte chiar de a căpăta în mod oficial titulatura. Turneul în Rusia și în Europa de Vest (Marea Britanie, Franța, Germania și Spania), precum și întrevederile cu președintele SUA, George W. Bush, și cu înalți oficiali americani (2001/2) vor fi contribuit neîndoielnic la acest lucru. În mandatul său însă, Hú s-a îndreptat cu predilecție spre „țările în curs de dezvoltare” din Africa și America Latină. Politica africană a Chinei – inițiată de premierul Zhōu Ēnlái, reluată de Jiāng Zémín și consolidată de Hú Jǐntāo – avea să fie perpetuată de Xí Jìnpíng. De asemenea, relațiile sino-latino-americane – al căror potențial a fost întrezărit de Dèng Xiǎopíng și pe deplin confirmat de Hú Jǐntāo – aveau să constituie o importantă coordonată a politicii externe promovate de Xí Jìnpíng. Relațiile cu vecinii au fost condensate în sintagma „politicii de bună vecinătate”, în relația cu Taiwanul s-a lansat imboldul «reunificării pașnice», iar relațiile cu țările ASEAN au fost hârtia de turnesol care a evidențiat noul tip de angajament geopolitic al Beijingului.
Hú a făcut astfel trecerea de la strategia îndelung chibzuită a lui Dèng Xiǎopíng (Tāo guāng yǎng huì, 韬光养晦) către „noul tip de relații internaționale” instituit în era lui Xí Jìnpíng (Xīnxíng guójì guānxì, 新型国际关系). Și-a fixat ca obiective «dezvoltarea pașnică» (Hépíng fāzhǎn, 和平发展) și construirea unei «lumi armonioase» (Héxié shìjiè, 和谐世界), în contrast cu hegemonia occidentală. Însușindu-și limbajul confucianismului, a mizat pe soft power (Ruǎn shílì, 软实力), pe sporirea influenței culturii chineze în întreaga lume. Fără a rătăci prin meandrele retoricii, Hú a reliefat faptul că piatra de temelie a acestui eșafodaj conceptual o constituie tradiția istorică și culturală a Chinei și „veacul de umilințe” provocate de marile puteri, iar țelul suprem e „marea întinerire a națiunii chineze” (Zhōnghuá mínzú wěidà fùxīng, 中华民族伟大复兴). Astfel de cugetări aveau să-l însuflețească și pe urmașul său, Xí Jìnpíng, în clădirea fundamentului ideatic al «visului chinezesc».
În plan intern, Hú Jǐntāo și premierul său, Wēn Jiābǎo, s-au străduit mai întâi să iasă din umbra lui Jiāng Zémín și să contracareze „facțiunea Shanghai”, pentru ca apoi să construiască consensul și «societatea armonioasă» (Héxié shèhuì, 和谐社会). Prin adoptarea acestui concept străvechi (hé, 和), integrat în filozofia confucianistă, Hú a comutat atenția de la promovarea creșterii economice la remedierea fisurilor sociale și teritoriale ivite tocmai din această creștere.
Administrația Hú – Wēn (Hú-Wēn Tǐzhì, 胡温体制) a recunoscut hibele dezvoltării economiei chineze și și-a focalizat discursul pe atenuarea disparităților între mediul urban-rural și între regiuni (între coasta de est bogată și zonele mai sărace din interiorul țării), precum și a polarizării sociale, a decalajului de bogăție. Altfel spus, a pus accentul pe armonia socială, pe echitatea și justiția socială. Era aceasta o pledoarie pentru orientarea către oameni, pentru «punerea oamenilor pe primul loc» (Yǐrénwéiběn, 以人为本).
Foto: Unitate, ajutor reciproc, construirea armoniei împreună. Sursa aici
În cadrul celui de-al XVII-lea Congres al PCC, Hú și-a mărturisit năzuința de a face din China o „țară socialistă modernă, prosperă, puternică, democratică, avansată din punct de vedere cultural și armonioasă”, iar «perspectiva științifică asupra dezvoltării» (Kēxué fāzhǎn guān, 科学发展观) a fost înscrisă în Statutul PCC. Fidel marxismului și „teoriei socialismului cu caracteristici chinezești” (Zhōngguó tèsè shèhuì zhǔyì lǐlùn, 中国特色社会主义理论), Hú s-a declarat continuator al „reformei și deschiderii” (Gǎigé kāifàng, 改革开放) care permitea construirea unei „societăți moderat prospere din toate punctele de vedere” (Quánmiàn jiànchéng xiǎokāng shèhuì, 全面建成小康社会). De asemenea, între obiectivele administrației Hú – Wēn a figurat stârpirea corupției din administrația publică, admițându-se că „un număr mic de cadre ale Partidului nu sunt cinstite și integre”. În fine, alt obiectiv al aceleiași administrații a vizat combaterea poluării și protejarea climei globale, întrucât o societate armonioasă este o „societate prietenoasă cu mediul”.
După zece ani…
Sursa aici
Anii în care Hú Jǐntāo a condus destinele Chinei au fost marcați, fără putință de tăgadă, de o creștere economică care, în mod implicit, a consolidat statutul Chinei ca putere mondială. China a devenit bogată și importantă – a doua cea mai mare economie a lumii și cel mai mare șantier de construcții din lume. De asemenea, confruntarea cu epidemia de SARS în 2003, înlăturarea spectrului amenințător al crizei economice din 2008, succesul Jocurilor Olimpice și Paralimpice de la Beijing (2008) și al Expoziției Mondiale de la Shanghai (2010) rămân emblematice pentru mandatul lui Hú ca președinte al RPC. Chiar așa fiind, au existat analiști care, investigând cu acribie deceniul prezidat de Hú, fie au oscilat în etichetarea sa între două antonime – „ratat”/ „glorios” –, fie l-au catalogat „deceniul irosit”. Cum așa?
Confruntate cu realitatea, generoasele slogane din era lui Hú Jǐntāo apar golite de conținut. Hú a asigurat creșterea PIB-ului, expansiunea comerțului și a investițiilor la nivel mondial, a adoptat o serie de politici sociale menite să reducă inegalitățile socio-economice și a gestionat crize cu adevărat dificile. Nu e mai puțin adevărat însă faptul că idealul de armonie socială nu s-a materializat. Coeficientul Gini – un indice al inegalității – a crescut. Totodată, Hú a redus libertatea religioasă – alimentând astfel tensiunile cu budiștii din Tibet și musulmanii din Regiunea Autonomă Uigură (2008/9) – și a limitat libertatea presei – impunând teme tabu precum accidentele din mine, dezastrele ecologice, disidențele, democrația și drepturile omului. Corupția s-a agravat, cazul Bó Xīlái fiind cel mai eclatant, iar tensiunile dintre facțiuni au contribuit, de asemenea, la șubrezirea legitimității partidului. Peste aceste beteșuguri ale societății chineze și ale PCC s-a așternut o pătură groasă de smog. Poluarea a crescut, deși lozinca „dezvoltării științifice” susținea că industrializarea trebuie să fie în concordanță cu grija pentru mediu. Astfel, în absența unei reforme politice reale, între partid și omul de rând s-a căscat un hău. În van a încercat Hú o reconectare – simbolizată, de pildă, prin vizitarea de sărbători a celor mai năpăstuiți. Un exercițiu de retorică și populism care avea să fie practicat cu succes și de Xí Jìnpíng.
*Carmen Burcea este cercetător științific în cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).