Fantoma războiului cibernetic plutește în aer. Noul tărâm al competiției dintre SUA și China

Ioana Constantin-Bercean*

Sursă foto: EA Worldview

„Nu ne putem apăra împotriva tuturor amenințărilor, dar acum suntem vulnerabili la aproape orice.” (General maior Brett Williams, fost director de operațiuni al Comandamentului cibernetic al SUA)

În 2007 președintele George W. Bush le-a cerut consilierilor săi de securitate o a treia opțiune pentru a reduce ambițiile nucleare ale Iranului, după ce administrația americană a considerat că toate opțiunile diplomatice au eșuat iar războiul nu părea cea mai potrivită soluție. Keith Alexander, directorul Agenției Naționale de Securitate la acea vreme, a propus un efort final sub forma unui virus digital, care mai târziu a devenit cunoscut sub numele de Stuxnet. Acest „Hail Mary” propus de Alexander și aprobat de administrația Bush, a eliberat din Cutia Pandorei arma viitoarelor confruntări în al cincilea domeniu. Chiar dacă la acea vreme SUA au evitat un război convențional cu Iranul, dar lansarea Stuxnet în lume a deschis un front cu totul nou. Virusul a trecut Rubiconul de la spionaj defensiv la o armă cibernetică ofensivă și, în doar câțiva ani scurți, va fi folosit ca precedent de cel mai mare competitor al Americii în secolul 21 – China. În prezent nu există o altă competiție mai importantă pentru viitorul sistemului internațional decât cea dintre Washington și Beijing. Iar în relația dintre cele două superputeri nu există alt domeniu care ar stârni mai multe divergențe decât securitatea cibernetică. Neîncrederea reciprocă este în creștere și începe să genereze evaluări profund negative ale intențiilor strategice pe termen lung ale fiecărei țări iar cel de-al cincilea domeniu se dovedește a fi la fel de provocator ca preocupările tradiționale care au dominat de multă vreme agenda SUA-China.

Arrakis 2.0

Acțiunea din celebrul roman Dune al lui Frank Herbert este plasată într-o lume în care Pământul a fost devastat cu mult timp în urmă de un război nuclear global împotriva mașinilor inteligente artificiale. În centrul evenimentelor este Casa Atreides, care la scurt timp după ce a ajuns să conducă planeta Arrakis – cunoscută și sub numele de Dune datorită deșerturilor de la Polul Nord – a fost sabotată politic și îndepărtată de la putere de familia rivală, Harkonnen. Paul Atreide, eroul adolescent al cărții, se refugiază în vastul deșert al planetei, acolo unde „viermi de nisip lungi de o mie de picioare cutreieră adâncurile planetei”, ieșind ocazional la suprafață pentru a mistui totul în calea lor. Pe măsură ce crește, tânărul Atreide învață metodele de supraviețuire ale nativilor de pe planeta Arrakis, inclusiv abilitatea acestora de a călări viermii de nisip. În cele din urmă Paul Atreide va conduce o revoltă de gherilă și călare pe spatele viermilor de nisip, împreună cu nativii ‚fremen’ de pe Dune recuceresc capitala și preiau controlul asupra tuturor celor care sprijiniseră familia Harkonnen în lovitura de stat împotriva Casei nobile a Atreizilor.

            Contextul în care se desfășoară acțiunea din Dune este unul arid futurist. Intriga este condusă de jocuri politice care amintesc de Game of Thrones. Problemele pe care le abordează autorul sunt la fel de moderne precum televiziunea color sau viitoarele călătorii spre Marte. Geniul lui Frank Herbert se manifestă prin capacitatea sa de a combina trecutul, prezentul și viitorul într-o singură mișcare elegantă numită Dune. Însă dincolo de calitățile beletristice romanul științifico-fantastic al lui Herbert introduce ideea de schimbare de paradigmă. Confruntările viitorului nu vor mai avea caracteristicile medievale sau specifice celor două războaie mondiale, nici măcar trăsăturile Războiului Rece.

De la războiul din Afganistan la atacurile cibernetice din secolul 21, romanul lui Frank Herbert a anticipat și a modelat războiul așa cum îl cunoaștem. Sursă: Wired.

Geopolitica este studiul oamenilor și al locurilor lor, dar oamenii sunt nestăpâniți, niciodată mulțumiți să rămână acolo unde sunt. Încă de la geneză oamenii au sfidat tot ce îi limita și au dezvoltat instrumente și strategii care i-au ajutat să ajungă acolo unde și-au dorit. Au ajuns din peșteri să străbată oceanele, iar mai apoi în spațiu. Iar din spațiu au revenit pe pământ unde au descoperit un nou domeniu, cel virtual, acolo unde se poate călători nelimitat. Astfel, noile rivalități au fost mutate în cel de-al cincilea domeniu – acest Arrakis 2.0 al secolului 21. Spațiul cibernetic a evoluat în ultimii ani, devenind un domeniu critic al relațiilor internaționale, la fel cum oceanele și spațiul cosmic au fost în secolele anterioare. Acest domeniu capătă o importanță din ce în ce mai mare deoarece este global și nu are granițe fizice în sferele interne și internaționale. În plus, pe măsură ce un procent din ce în ce mai mare al activității umane migrează în spațiul cibernetic, indivizii, grupurile, corporațiile și statele naționale devin tot mai dependente de acesta. Ceea ce se întâmplă în spațiul cibernetic poate ajuta sau dăuna ordinii și bunăstării în interiorul statelor, precum și stabilității și prosperității sistemului internațional în general.

            Însă odată cu migrația competiției dintre state spre spațiul cibernetic s-a crezut că știința geopolitică va deveni inutilă. S-a considerat că lipsa unor delimitări fizice nete între state va eroda analiza strategică, întrucât distanțele mari și imposibilitatea atribuirii concrete a unei acțiuni sau a alteia vor altera orice construcție analitică. Dar geopolitica a rezistat. Spațiul cibernetic, cu toată puterea sa transformatoare, s-a supus regulilor geopoliticii, doar că transferul rivalităților dintre marile puteri în acest nou domeniu a creat noi paradigme. Astfel, pentru teoreticienii secolului 21 aceasta va fi marea provocare: adaptarea la noile realități și deschiderea spre ceea ce Thomas Kuhn numea, la mijlocul secolului 20, “schimbarea de paradigmă”. Filosoful american a folosit-o pentru a defini concluzia unei crize a gândirii științifice sau a unei perioade în care greutatea pură a misterelor și contradicțiilor necunoscute a slăbit gândirea științifică acceptată, până când aceasta a fost deconstruită. Ceea ce a apărut a fost un nou mod de dezvoltare a naturii care se bazează pe un nou set de presupuneri. Această abordare este perfect aplicabilă și relațiilor din sistemul internațional, întrucât dinamica și evoluția lor impune nevoia actualizării teoriilor tradiționale. “O lume cu totul nouă are nevoie de o știință politică nouă,” spunea în 1835 Alexis de Tocqueville, în clasica Despre democrație în America. În următoarele decenii, vechile paradigme în cadrul cărora a funcționat sistemul internațional în ultimele sute de ani vor fi puse sub semnul întrebării. O să apară noi dezbateri, controverse și ideologii. Unele dintre convingerile noastre profunde “vor fi revizuite sau abandonate cu totul.”.

            Până de curând spațiul cibernetic era considerat în mare măsură o problemă a politicii secundare (low politics) – un termen folosit pentru a desemna condițiile de fond, deciziile și procesele de rutină. Prin contrast, problemele de interes ale politicii principale (high politics) au de-a face cu securitatea națională, instituțiile de bază și sistemele de decizie esențiale pentru stat. Naționalismul, implicarea politică, disputele politice, conflictele, violența și războiul se numără printre preocupările comune ale politicii principale. Însă în ultimii ani acele domenii ale politicii secundare au început să iasă la suprafață. Dacă efectele cumulate ale activităților normale schimbă dinamica stabilită a interacțiunii, atunci rutina aparentă poate trece în prim-planul atenției politice (vezi aici). Această nouă realitate a propulsat în lumina reflectoarelor domenii adesea tratate ambiguu. În ultimii ani problemele legate de spațiul cibernetic și utilizările sale au ajuns pe cel mai înalt tărâm al politicii principale. Noile evoluții din spațiul cibernetic au ajuns să genereze noi tipuri de vulnerabilități, punând sub semnul întrebării înțelegerea tradițională a relațiilor internaționale, a conceptelor clasice și a realităților corespunzătoare secolului 21. Arrakis 2.0 nu mai este doar o poveste științifico-fantastică dintr-un viitor îndepărtat. Este aici, și-a făcut loc în contemporaneitatea noastră, obligându-ne să ne ajustăm viziunea și abordările teoretice și practice, deoarece înțelegerea a ceea ce se întâmplă este cel mai precis mod de a anticipa viitoarele provocări.

Realpolitk în epoca războiului cibernetic

Statele Unite au fost în fruntea revoluției cibernetice încă de la începutul acesteia. China este relativ întârziată în acest domeniu, dar recuperează eficient. Acesta nu este un accident, ci mai degrabă rezultatul unei strategii asumate de Beijing. În ultimii ani conducerea chineză în general și președintele Xi Jinping în special au făcut tot posibilul să recunoască și să analizeze evoluțiile din domeniul cibernetic, să articuleze perspectiva Beijingului privind supremația în cel de-al cincilea domeniu și, ulterior, să promoveze dezvoltarea unei gândiri strategice care să le ofere „oportunitatea istorică pentru dezvoltarea informatizării în încercarea de a consolida puterea țării în spațiul cibernetic.” Mai mult, campaniile de spionaj cibernetic sponsorizate de stat ale Chinei au intrat în centrul atenției ca o problemă serioasă pentru securitatea națională a SUA, și chiar pentru dominația sa comercială. La mijlocul anilor 2000, o serie de intruziuni cunoscute sub numele de Titan Rain despre care se crede că ar fi fost efectuate de spioni cibernetici care lucrau pentru Armata Populară de Eliberare a Chinei, au pătruns în serverele companiei Lockheed Martin, ale Sandia National Labs și NASA. În mai puțin de un deceniu hackerii chinezi au preluat totul, de la designul următorului avion de luptă F-35 la codul Google, rețeaua inteligentă din SUA și formulele pentru Coca-Cola și a vopselei Benjamin Moore. Mai mult, în iunie 2015, atacul cibernetic asupra Biroului Statelor Unite pentru Managementul Personalului (OPM) a dus la furtul celor mai sensibile date a 21.5 milioane de americani care au avut vreodată o autorizație de securitate.

            Ideea de război cibernetic a fost o consecință naturală a revoluției digitale. Dacă toată activitatea militară depindea de colectarea, procesarea și transmiterea rapidă a datelor, atunci nu ar trebui să fie aceasta o preocupare la fel de importantă precum lansarea unor rachete sau prevenirea unor atacuri ale inamicilor? Dacă toate funcțiile cheie ale unei societăți moderne – energie, transport, servicii bancare, sănătate și educație – depind de aceste fluxuri de informații, ar fi posibil ca o țară să fie adusă în pragul colapsului fără să se tragă un singur foc de armă? Blocarea fluxului de informații ar echivala cu închiderea unui comutator gigantic. Totul s-ar scufunda în întuneric, distrugând economia și inducând o panică generală la nivel societal. Vulnerabilitățile create de era digitală sunt deja evidente și, nu de puține ori, au fost resimțite la nivel global, iar în centrul rivalității din spațiul cibernetic se află cele două super puteri ale secolului 21. Într-un nou sistem bipolar ar trebui să ne așteptăm să vedem o competiție de securitate continuă, bazată pe calcule ale puterii relative a statului. SUA vor încerca să îngrădească activitatea Chinei pentru a-și menține hegemonia, iar China, la rândul ei, din poziția de hegemon aspirant, va folosi forța pentru a modifica status quo-ul dacă beneficiile depășesc costurile. Noua bipolaritate a sistemului internațional va crea noi zone de influență, iar ambiguitatea care înconjoară capacitățile cibernetice ale statelor va face dificilă măsurarea capacității relative, ceea ce va crește suspiciunea reciprocă între Washington și Beijing. În același timp, acest nou tip de dinamică obligă și domeniul teoretic la o ajustare rapidă și adecvată la realitățile internaționale ale secolului 21.

            Realismul (cu toate variantele lui) a fost mult timp paradigma dominantă în domeniul relațiilor internaționale și se bazează pe un set general de ipoteze: că statele sunt cei mai importanți actori, care funcționează ca unități independente în cadrul unui sistem internațional lipsit de autoritate centralizată și își urmăresc, în mod pragmatic, interesul propriu pentru a-și asigura puterea și securitatea. Astfel, adepții realismului ar trebui să fie primii care să analizeze dovezile empirice care indică tendința de expansiune și dominație a Chinei atât în spațiul cibernetic, cât și în mediul tradițional. Puterea cibernetică este definită de Joseph Nye ca „abilitatea de a obține rezultate preferate prin utilizarea resurselor informatice interconectate electronic ale domeniului cibernetic”, iar potențialul său de a transforma relațiile internaționale a devenit o dezbatere proeminentă. Deși nu există o teorie a puterii cibernetice (cyber power) în literatura de specialitate (discuția purtându-se în jurul conceptelor de soft și hard power), realismul oferă un cadru de gândire în care noul concept de putere cibernetică poate fi atribuit acțiunii unuia dintre actorii implicați într-un posibil conflict. Însă realismul clasic ridică și întrebarea dacă acest tip de putere conferă actorilor puterea tradițională de constrângere. Dacă prin utilizarea puterii militare (hard power) daunele produse infrastructurii critice pot avea un caracter definitiv, un atac cibernetic nu are – sau cel puțin nu există un precedent în acest sens – un caracter distructiv de o asemenea amploare. Erik Gartzke subliniază limitele unei confruntări în spațiul cibernetic: „Destabilizarea temporară a infrastructurii, comunicațiilor sau capabilităților militare ale unei țări sunt un lucru. Cu totul altceva este provocarea unor daune care se traduc într-o schimbare durabilă a echilibrului dintre capacitățile naționale.” El sugerează că armele cibernetice pot fi eficiente numai atunci când sunt utilizate simultan cu operațiunile militare convenționale.

            Însă în ciuda provocărilor și a criticilor realismul oferă cele mai sustenabile scenarii în dezbaterea privind viitorul relației SUA-China și al securității cibernetice. Realismul clasic are uneltele necesare pentru a oferi predicții privind comportamentul Marilor Puteri, iar o formă actualizată a acestuia – realismul cibernetic – poate contribui la crearea arhitecturii teoretice privind balanța dintre vulnerabilități și capabilitățile de apărare ale unui actor.

            Era digitală de astăzi diferă semnificativ de perioada de glorie a politicii de echilibru a puterii din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Granițele nu mai sunt bariere. Atacurile cibernetice, finanțate de stat sau ale unor actori nestatali, au capacitatea de a perturba orice sistem conectat la internet. De asemenea, astfel de ingerințe pot accentua clivajele politice și slăbi instituțiile civice prin inundarea rețelelor de socializare a unei țări cu un torent de știri false și teorii ale conspirației.

            La apogeul Războiului Rece realiștii clasici priveau cu tristețe spre secolele anterioare când Marile Puteri se considerau rivale într-un joc cu reguli care limitau scopurile și mijloacele politicii externe, dar erau comun acceptate. Toate aceste reguli erau menite să reducă unele calcule greșite și să scadă riscul de escaladare accidentală. Astăzi, liderii și factorii de decizie politică ignoră aceste perspective, crescând exponențial riscurile la care este supus sistemul internațional. Iar un astfel de comportament în spațiul cibernetic poate avea efecte ireversibile și va fi aproape imposibil ca viitoarea competiție dintre SUA și China să poată fi gestionată. „În absența unei anumite clarificări a limitelor și a unui acord privind regulile reciproce de auto-control, este posibil să apară o situație de criză”, avertizează Henry Kissinger.

            Desigur, normele restrictive singure nu vor garanta securitatea cibernetică. Pentru ca normele să fie solide împotriva eșecului, acestea trebuie susținute de o apărare națională îmbunătățită împotriva atacurilor cibernetice. În timp ce SUA au dezvoltat capabilități cibernetice ofensive foarte performante, în special după atacul terorist din New York, din 11 septembrie 2001, defensiva sa este insuficient dezvoltată și nu ridică mari probleme inamicilor invizibili care doresc să se infiltreze în al cincilea domeniu american, de la computerele guvernamentale, până în cele din domeniul privat.

            De-a lungul istoriei a fost esențial ca liderii naționali să ia în serios schimbări majore în natura războiului. Tehnologia cibernetică este marginea de vârf a unei astfel de transformări. Viteza cu care web-ul mondial a devenit o potențială armă evidențiază amploarea și semnificația acestei schimbări. Compararea cu acuratețe a puterii naționale a diferitelor state a fost întotdeauna o provocare, dar schimbările revoluționare în tehnologiile informatice și de telecomunicații au făcut ca valorile stocurilor pentru cântărirea capacității relative ofensive să fie problematice. Raționamentul echilibrului de putere a apărut într-o lume cu granițe clar delimitate, în care agresiunea a avut loc în material mai degrabă decât în tărâmul virtual și a folosit mijloace fizice mai degrabă decât digitale. Lumea de astăzi, în care capacitatea de a perturba este la fel de importantă ca și capacitatea de a distruge, reprezintă o ruptură bruscă de acel trecut și, prin urmare, necesită o nouă abordare pentru construirea și susținerea ordinii internaționale.

Relația SUA-China în spațiul cibernetic: spre Pearl Harbor sau Westphalia?

Deși spațiul cibernetic reprezintă o caracteristică relativ nouă a relației SUA-China, controversele din acest domeniu au evoluat rapid spre probleme critice și controversate în ochii ambelor părți, afectând o gamă largă de domenii. Înțelegerea evoluției relației sino-americane din această nouă perspectivă și a factorilor de bază ai tensiunilor va avea un impact major în ameliorarea divergențelor și construirea viitoarei lumi digitale.

            În septembrie 2015, președintele american Barack Obama a stat alături de președintele chinez Xi Jinping în grădina Casei Albe și a anunțat un acord istoric pentru a opri spionajul economic legat de atacurile cibernetice. Domeniul de aplicare al „U.S.–China Cyber Agreement” a fost unul modest, obligând China și SUA doar să nu mai fure sau să ajute la furtul de proprietate intelectuală prin intermediul metodelor specifice spațiului cibernetic. Însă la mai puțin de un an de la semnarea acordului, noua administrație de la Washington a acuzat guvernul chinez de ingerință în sectorul privat american, iar președintele Donald Trump a dispus impunerea unor noi sancțiuni economice împotriva Chinei. În 2022, Secretarul de Stat Antony Blinken a oficializat strategia prin care SUA va aborda emergența ca super-putere a Chinei: „China este singura țară care are atât intenția de a remodela ordinea internațională, cât și, din ce în ce mai mult, puterea economică, diplomatică, militară și tehnologică pentru a face acest lucru. (…) vom concura cu China pentru a ne apăra interesele .”

Creșterea suspiciunii reciproce față de intențiile celuilalt este profund încorporată în domeniul cibernetic, unde activitățile anonime și invizibile sunt predominante. SUA interpretează fiecare pretenție și acțiune a guvernului chinez în spațiul cibernetic ca făcând parte din eforturile de a-și spori stăpânirea autocratică la nivel intern și de a beneficia de a fi revizionistul, precum și cel care încalcă regulile pe scena internațională. China consideră că acuzațiile SUA și apelul său pentru standarde internaționale sunt menite să suprime ascensiunea Chinei și să mențină liderul SUA în spațiul cibernetic.

            În plus, lipsa normelor cibernetice acceptate la nivel internațional a făcut controversa și mai complexă. Interpretarea spionajului cibernetic este un bun exemplu. SUA fac o distincție clară între spionajul cibernetic pentru securitatea națională și cel care are ca finalitate posibile beneficii economice; în timp ce îl acceptă pe primul drept motiv legitim pentru a efectua spionaj cibernetic, îl descrie în mod repetat pe cel din urmă drept un motiv inacceptabil. Washingtonul a recunoscut că a recurs la spionaj asupra entităților comerciale, dar și-a justificat ingerința drept problemă de securitate națională. Din perspectiva chineză linia este mult mai subtilă, deoarece securitatea economică în sine este o parte integrantă a propriei securității naționale. China consideră, de asemenea, că linia roșie a fost deja încălcată, concluzie trasă după dezvăluirile din 2013 ale lui Edward Snowden, privind activitățile de supraveghere ale SUA.

            Cele două administrații, de la Washington și de la Beijing, au mijloacele tehnice și expertiza pentru a desfășura operațiuni ilicite în spațiul cibernetic și, până acum, au arătat puțină reținere în a face acest lucru atunci când servesc intereselor naționale. Realismul, cu o variantă actualizată de realism cibernetic, este util pentru explicarea atât a stimulentelor pentru spionaj, cât și a incapacității normelor și instituțiilor liberale de a împiedica acest fenomen. Politicieni, diplomați, oficiali militari și oameni de afaceri și-au petrecut ultimele trei decenii pregătindu-se pentru un „Pearl Harbor cibernetic”: un singur atac dezastruos care ar aduce la suprafață adevărata amploare a atacurilor din al cincilea domeniu. În octombrie 2012, Secretarul Apărării de la acea vreme, Leon Panetta, a avertizat despre acel posibil “cyber Pearl Harbor,” dezvăluind faptul că națiunea americană era vulnerabilă în fața unui atac ce ar putea genera o adevărată undă de șoc politică și economică. Originalul Pearl Harbor, cel din 7 decembrie 1941, a fost un rezultat logic, chiar dacă greșit, al strategiei pe termen lung a Japoniei imperiale de a-și extinde imperiul din Pacific și de a bloca efortul Statelor Unite de opri această expansiune. Prin analogie am putea spune că un Pearl Harbor modern ar putea fi o strategie greșit calculată a Beijingului, însă una care ar paraliza, cel puțin pe termen scurt, America.

            Comparația cu Pearl Harbor încadrează în mod util modul în care dependența de spațiul cibernetic generează vulnerabilități pe care adversarii le pot exploata. Ca toate analogiile, trebuie însă aplicată cu grijă. Dar chiar dacă nu este o lebădă neagră, această comparație oferă o perspectivă asupra modului în care un adversar ar putea câștiga influență asupra unei armate convenționale superioare, evitând zonele de dominație militară mai puternică a statelor și lansând atacuri cibernetice împotriva infrastructurii militare critice. Este, de asemenea, un avertisment că o mare parte din capacitatea actuală de luptă tactică a Statelor Unite depinde de capacitatea lor de a-și securiza spațiul cibernetic, prin intermediul căruia sunt controlate toate capabilitățile militare. Pe măsură ce gama de amenințări cibernetice se înmulțește, iar frecvența și gravitatea atacurilor cresc, Washingtonul are nevoie de o doză de realism cibernetic. Trebuie să trateze amenințările din al cincilea domeniu ca pe o prioritate geopolitică și de securitate națională care necesită o diplomație asumată, pentru a convinge adversarii SUA să-și schimbe comportamentul. La urma urmei, spațiul cibernetic nu este un tărâm izolat, de sine stătător, ci o extindere a câmpului de luptă geopolitic.

Fostul Secretar al Apărării, Leon Panetta. Sursă: Financial Times.

            În ceea ce privește capabilitățile cibernetice ale Chinei, acestea sunt cel mai bine descrise de un colonel din Armata Republicii Chineze, Ye Zheng: „Războiul cibernetic este încă în fazele sale incipiente, totuși majoritatea țărilor și armatelor își accelerează pregătirile pentru arme cibernetice pentru a evita să fie învinși în această competiție. În aceste circumstanțe, China a acordat mai multă atenție securității spațiului cibernetic.

Ye descrie operațiunile cibernetice, inclusiv colectarea de informații, paralizia sistemelor unui oponent, integrarea războiului cibernetic și electronic cu operațiuni militare mai largi, persuasiunea psihologică și manipularea mulțimilor dar și apărarea proprie împotriva tuturor acestor tipuri de vulnerabilități.

Ar putea fi utopic să credem că este posibilă resetarea competiției SUA-China în spațiul cibernetic, având în vedere evoluția de până acum a acesteia. Pentru prima dată după încheierea Războiului Rece, SUA au un competitor pe măsură. China îndeplinește acum toate criteriile pentru a fi considerată o superputere – capabilități financiare, militare (inclusiv nucleare) și teritoriale, cercetare și dezvoltare la cel mai înalt nivel, dar mai ales ambiția de a reconfigura sistemul internațional unipolar post-1990 într-unul bipolar. Beijingul nu și-a ascuns ambiția de a depăși SUA ca principală superputere economică și militară a lumii, iar activitățile sale în spațiul cibernetic decurg în mod logic din acest obiectiv.

Însă există unele acțiuni pe care guvernele le pot întreprinde împreună pentru a preveni ca acest tip de adversitate să fie dăunătoare nu numai relației lor bilaterale, ci și altor actori din întreaga lume. Iar pentru a evita un posibil Pearl Harbor cibernetic și pentru a se îndrepta spre o soluție de tip Westphalia, este necesară integrarea discuțiilor relevante din dialogurile existente la mai multe niveluri, precum și menținerea unei relații bilaterale deschise și active. Lipsa canalelor de comunicare și negociere între SUA și China din domeniul cibernetic este o problemă veche, cauzată parțial de sensibilitatea subiectului, lacunele de opinie și deciziile agresive luate de ambele guverne. Faptul că aceste preocupări sunt profund împletite cu cele din alte domenii complică și mai mult discuțiile.

Pacea și dezvoltarea sunt melodia principală a vremurilor, dar fantoma războiului cibernetic plutește în eter. Acest tip de confruntare este încă în fazele sale incipiente, totuși atât SUA cât și China își consolidează capabilitățile din acest domeniu, chiar pentru a evita o înfrângere în această competiție. Securizarea spațiului cibernetic va necesita cooperare internațională; cu toate acestea, amenințările care emană din al cincilea domeniu și războiul cibernetic sunt încă puțin înțelese. Fără o înțelegere clară a acestui tip de conflict, ameliorarea amenințărilor cibernetice va fi aproape imposibilă.

*Ioana Constatin-Bercean este doctor în Relații Internaționale și cercetător științific la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.