Matei Blănaru*
Foto: Președintele Ucrainei, Volodymyr Zelenski. Sursa aici.
Discuția despre naționalism, națiune și identitatea națională este una foarte veche și plină de controverse, chiar și fake news-uri, dezinformări și denaturări, în special în perioada modernă, când acestei ideologii a „naționalismului” sau „națiunii” i-au fost atribuite nici mai mult nici mai puțin decât ambele războaie mondiale, dar și războaiele din fosta Iugoslavie, plus numeroase alte evenimente tragice din istoria omenirii – dar au fost toate acestea meritate și din vina exclusivă a „naționalismului”? Dar ce înseamnă mai exact „naționalism”? Și cum poate el să arate astăzi? Cum se raportează vecinii României astăzi la aceasta? Dar conducătorii României, de zeci de ani? Iată multe întrebări asupra cărora vom încerca doar pe scurt să schițăm unele răspunsuri în cele ce urmează.
Volodymyr Zelenski. Dacă în ziua începerii războiului Zelenski era privit de către New York Post și alții drept „un fel de naționalist”, s-ar putea afirma cu siguranță că această percepție nu ar putea fi decât întărită de desfășurările de evenimente de atunci până astăzi, în niciun caz infirmată.
Cum era văzut Zelenski în 2021 de către Vladimir Putin și de către World Socialist Web Site, de exemplu? Drept un naționalist feroce. Desigur, Vladimir Putin folosește cu nonșalanță și termenul de „nazist” până la golirea acestuia de conținut, astfel că nu multă lume se lasă păcălită de această retorică. În mod paradoxal, felul în care Vladimir Putin a intenționat și folosit cuvântul „naționalist” este exact la fel cum a fost și înțeles și folosit acest cuvânt de și către mulți de la Bruxelles și de la Washington – adică într-o conotație negativă, drept o acuză. Dar iată că această „acuză”, cel puțin în cazul Ucrainei, le-a ajutat să reziste invaziei Federației Ruse într-un fel la care nimeni nu se aștepta și le-a câștigat simpatia unei lumi întregi într-o proporție neegalată în epoca actuală.
Revenind, nu putem să nu observăm o uimitoare similaritate în folosirea termenului de „naționalist” între Vladimir Putin raportat la Ucraina și limbajul multor oficiali occidentali de la Bruxelles raportat la „naționalism” pe alte subiecte, după cum ne arată o declarație a lui Angela Merkel din 2018 când spunea oarecum ironic, privind în retrospectivă, că: „naționalismul și egoismul nu trebuie să mai aibă niciodată vreo altă ocazie de a înflori în Europa.” Tulburătoare cuvinte, mai ales dacă ne gândim la prosperul parteneriat Berlin–Moscova, care a hrănit zeci de ani regimul lui Vladimir Putin în detrimentul securității statelor est-europene și probabil o va face din nou, la scurt timp după ce armele vor tăcea în Ucraina. Dar nu era nicio umbră de egoism aici, desigur…
Foto: dpa picture alliance/Alamy/Alamy/Profimedia
Continuând, pe de altă parte, cum era văzut Zelenski de către unele grupări naționaliste extremiste ucrainene? Drept nu indeajuns de naționalist. Dar ar mai putea astăzi argumenta cineva că Zelenski, un evreu care era vorbitor nativ de limba rusă, nu de ucraineană, nu ar fi naționalist? Probabil că el însuși nu ar folosi în mod public acest cuvânt, de teama compromiterii prin asociere cu unele extremisme ale unor așa-ziși „naționaliști” și, desigur, asocierea la ceea ce Vladimir Putin acuză drept „naționalism ucrainean”, dar tot ceea ce face și spune, în special de când a început războiul, nu face decât să arate aceasta. Dar acesta este un altfel de naționalism, nu extremist, în care el însuși spune „Cum ar putea cineva să urască o cultură? Orice cultură? Vecinii întotdeauna își îmbogățesc culturile unii altora.”, atunci când a fost pus în fața întrebării dacă ucrainenii urăsc cultura rusă. Nimic nu poate fi reproșat acestui raționament. Ar putea fi acesta naționalismul secolului 21? Poate că da. Cel puțin aceasta pare să se spună și despre Zelenski, aceasta ar vrea poate să spună și Francis Fukuyama, care în orice caz nu poate fi suspectat de vreo formă de „naționalism”, atunci când punctează importanța identității naționale în cartea sa „Identity. Contemporary Identity Politics and The Struggle for Recognition”: „un înțeles al identității naționale care să fie mai cuprinzător, care să includă mai mult, rămâne crucial pentru menținerea unei ordini politice moderne de succes din mai multe motive.” Același autor spune în altă parte despre identitatea națională același lucru pe care îl vom puncta și noi mai departe, și anume că „Problema, cu toate acestea, nu era cu ideea de identitate națională în sine; problema era în forma îngustă, etnocentristă, intolerantă, agresivă și profund iliberală pe care o luase identitatea națională. Lucrurile nu trebuie să fie astfel. Identitățile naționale pot fi construite în jurul valorilor politice liberale și democratice, iar experiențele comune pot oferi țesătura în jurul căreia diverse comunități pot să prospere.”
Sursa: aegee
În altă parte, unii dintre susținătorii lui Zelenski argumentează asemănător lui Fukuyama mai sus cum ar arăta această reinventare a identității naționale și a naționalismului ucrainean în viziunea lui Zelenski: „Ucrainenii trebuie să-și actualizeze felul în care înțeleg identitatea națională dacă își doresc să creeze un stat modern viabil. Aceasta înseamnă adaptarea noțiunilor secolului 19 despre construirea unei națiuni și a unui stat la realitățile secolului 21.”
Ce este „naționalismul”? Câteva precizări teoretice. Aceste idei de mai sus nu sunt deloc noi, ele circulă într-o formă sau alta de multă vreme, deseori sub denumirea de „naționalism civic”, care ar fi diferit de un „naționalism etnic”, iar de fapt „naționalismul etnic” ar fi de fapt cel „rău”, vinovat de genocidurile din trecut și de războaie. De fapt, adevărul este că teoreticienii și oamenii de stat care altfel, sub influența altor ideologii, ar fi fost tentați să denunțe și să renunțe relativ ușor la orice formă de identitate națională și de național, de fapt au realizat că astfel ar fi deschis o „cutie a Pandorei” la nivel societal internațional, cu efecte dintre cele mai greu de prevăzut, dar posibil catastrofale pentru umanitate.
„Ștergerea” sau încercarea de ștergere a „națiunilor” sau a statelor naționale a fost etichetată drept un demers periculos inclusiv de Barry Buzan și alți teoreticieni importanți ai relațiilor internaționale, ca Hedley Bull, care spune explicit că: „Sistemul unei pluralități de state suverane dă naștere pericolelor clasice, dar acestea trebuie să fie calculate în funcție de pericolele inerente într-o încercare de a reține comunitățile disparate în cadrul unui singur guvern. Se poate afirma că ordinea mondială este în prezent cel mai bine servită prin conviețuirea cu primele pericole, decât prin încercarea de a le înfrunta pe cele din urmă.” Barry Buzan, la rândul lui, susține că asociind structurii politice a statelor structurile „profunde și durabile ale organizării sociale și teritoriale” de tip național am avea, teoretic, un sistem mult mai puțin predispus la conflicte și orientat spre putere. Dacă statului i se adaugă criterii specifice naționale și teritoriale, el devine „un obiect mult mai fixat și definit”, cu mai puține motive de a constitui o amenințare la adresa securității altora. Buzan îl citează aici pe John Herz, care a numit această idee ca fiind „naționalism autolimitat”, drept idee de bază a multor susținători inițiali ai naționalismului, ca ideologie pentru o anarhie stabilă, în contrast cu naționalismul „exclusivist, xenofob, expansionist, opresiv”.
În cadrul conceptului de „naționalism civic” (asemănător patriotismului) cetățenii sunt încurajați și educați să susțină și să lupte pentru valorile civice ale unui stat, nu pentru valorile unei națiuni, culturale, etnice ș.a.m.d. Sigur că valorile unui stat de obicei includ și valori etnice, culturale ș.a.m.d., dar accentul aici se pune pe cele civice. Și aici apare însă un alt pericol, punctat de Barry Buzan în cartea sa „Popoarele, statele și frica. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după Războiul Rece”: „Statul ca entitate pur instituțională nu are granițe naturale, iar un sistem compus din asemenea unități este probabil predispus la conflicte și orientat către putere.” Cu alte cuvinte, un stat prea mult desprins de o legătură naturală cu o națiune sau alta riscă să devină un simplu instrument birocratic, care nu mai privește și nici nu mai trezește în om aceleași sentimente pe care le trezește apartenența la o națiune, pericolele mari putând fi întrezărite și în ceea ce unele state care se doreau a fi pur instituționale, atee și „internaționaliste” au ajuns a face omului – respectiv URSS-ul lui Stalin sau China lui Mao Zedong, unde omul a ajuns o simplă statistică.
Sursa: datalypse
Iar Volodymyr Zelenski, cu discursul său, cu concepțiile sale, pare că se situează undeva între cele două tipuri de naționalism – între „naționalismul civic”, pe care ar părea să îl îmbrățișeze el cu precădere, și „naționalismul etnic” al multora dintre apropiații sau aliații săi, după cum am arătat mai sus. Ceea ce arată că naționalismul civic nu se exclude reciproc deloc cu naționalismul etnic (desigur, nu extremist), cele două pot coexista și pot salva o țară chiar în fața Federației Ruse – vezi cazul Ucrainei de astăzi.
Deci se consideră mai sus că „naționalism” în ziua de astăzi nu trebuie neapărat să însemne concepțiile din secolul al 19-lea, sub nicio formă nu înseamnă în mod automat extremism și cu siguranță poate servi interesele generale ale cetățenilor unui stat, indiferent de apartenența etnică sau confesională. Aceasta reiese, din cele de mai sus, că ar fi calea spre viitor, aceasta argumentează și Francis Fukuyama despre identitatea națională, iar cel puțin pentru moment aceasta pare să se dovedească viabil atât în narațiunile, dar și realitatea din teren din războiul actual din Ucraina.
Dar, ca să fim mai limpezi, ce înseamnă naționalismul? Iată ce spune DEX-ul, dar și ce susțin trei dintre principalii teoreticieni care au abordat conceptul.
Definiția din DEX 2009 este simplă: „NAȚIONALÍSM s. n. Ideologie și politică derivate din conceptul de națiune, care a contribuit în sec. XVIII-XX la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. Nationalisme”. Nimic care să ne facă să ne gândim la concepția actuală exagerată negativă despre naționalism asociat ineluctabil unui fel de extremism. Dar, ca să înțelegem de unde vin aceste percepții actuale negative exagerate asupra naționalismului, iată cât de diferită era o definiție a acestuia dintr-un dicționar din timpul perioadei comuniste: „NAȚIONALÍSM s.n. Ideologie și politică care urmărește întreținerea izolării și ațâțarea neîncrederii și urii între diferite naționalități. ♦ Tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni. [Pron. -ți-o-. / cf. fr. nationalisme].” Această a doua definiție a fost copiată aproape cuvânt cu cuvânt în multe cancelarii europene și internaționale, în mod limpede sub înrâurirea unor alte ideologii, considerate a priori „bune”și „corecte”. Dar ținta adevărată nu este „naționalismul”, ca ideologie, ci „națiunea”. Dar aceasta este o discuție mai lungă, care nu face obiectul aici.
În ceea ce privește trei dintre cei mai cunoscuți teoreticieni pe subiect, pornim de la unele teorii cum că națiunea nu ar fi decât o „imaginație” a unei „comunități imaginate”, după cum considera Benedict Anderson, sau Ernest Gellner, care considera că națiunea nu este o comunitate imaginată, dar le considera drept simple consecințe ale modernizării, produse ale naționalismului, spunând că „naționalismul nu este deșteptarea națiunilor la conștiința de sine; el inventează națiuni acolo unde ele nu există”, iar apoi ajungem până la unele teorii mai echilibrate, ca cea a lui Anthony Smith, conform căreia națiunile nu pot fi simple imaginații sau invenții, ele se bazează pe o identitate comună premergătoare, sunt în strânsă legătură cu dimensiunea etnică, un mit al obârșiei comune, o patrie ancestrală, și chiar dacă au fost catalizate în epoca modernă, aceasta nu înseamnă că sunt inventate și că nu au o dimensiune de o anumită continuitate istorică.
Image generated by GPL Ghostscript (device=pnmraw)
Sursa: Marvin Norman, slideplayer
A fi „naționalist” = a fi „extremist”? Acesta este unul dintre cele mai des întâlnite „fake news-uri” din relațiile internaționale, semnul egal pus între naționalism și extremism. Este adevărat că unele grupări, state, elite, populații au comis crime îngrozitoare în numle unui așa-zis „naționalism”? Nimic mai adevărat. Să nu facem, însă, confuzie, oricât de confuzi vor fi fost făptașii, respectivele crime nu au fost făcute „din dragoste” pentru vreo națiune, ci din ură pentru o alta. Iar ura nu trebuie cultivată sub nicio formă în nicio societate față de nimeni, tot istoria dovedindu-ne, din păcate, cu prisos, că numeroase alte ideologii au fost pretext pentru ură de-a lungul timpului, acestea făcând chiar și mai multe victime.
Socialismul și islamismul. Iată, de exemplu, cu siguranță nicio crimă nu se justifică și nici nu este cu nimic mai mică prin faptul că au fost uciși mai puțini oameni în unele contexte decât în altele, dar astăzi se ignoră faptul că de departe cele mai numeroase crime ale secolului trecut nu au fost cele comise în numele unui pretins „naționalism” (care de multe ori a fost și este doar un pretext pentru ură, pentru lăcomie, pentru neîmpliniri de un fel sau altul, pretexte care s-ar fi putut la fel de bine materializa sub o altă formă ideologică, de stânga sau de dreapta), ci au fost crimele ideologice comuniste sub pretexte de „luptă de clasă”, de „spioni”, de „dușmani ai revoluției” din fosta URSS, din statele foste comuniste, din China lui Mao, din Cambodgia khmerilor roșii etc., care au coagulat ura din acele societăți sub alte forme.
Sursa: Marvin Norman, slideplayer
Cu toate acestea, astăzi, pe drept sau pe nedrept, comunismul nu este considerat un concept falimentar decât în statele foste comuniste din Europa Centrală și de Est, care încă nu au uitat traumele istoriei, și în unele medii din SUA (nu în toate!), în timp ce în statele fostei URSS nu este un concept falimentar, după cum nu este nici în multe state vest-europene, nici în America de Sud și mai ales nu în Asia, unde avem China. Comunismul, pentru mulți, nu a fost compromis decât economic, în timp ce latura sa ideologică încă are apetență. Dar paria sau tabuul din mass media și din mediile politice internaționale rămâne noțiunea de „naționalism”, nici pe departe cea de „socialism” sau cea de „comunism”, nici cea de „islamism”.
În concluzie, este greșit să considerăm naționalismul ca fiind egal cu extremismul. Cam pe același calapod conceptual pe care se spune că este greșit să considerăm fundamentalismul extremist islamic ca fiind egal cu islamul. Sau pe același calapod conceptual pe care se spune că este greșit să considerăm socialismul egal cu extremismul comunismului sovietic sau al nazismului sau al unor grupări teroriste vechi sau actuale. Așadar, pe același raționament, nici naționalismul rezonabil nu poate fi făcut egal cu extremismul unora sau al altora.
Încă un paradox al zilelor noastre, Ucraina naționalistă este astăzi eroina unei mari părți dintr-o Europă unde noțiunea de „naționalism” este proscrisă. Pentru că, să nu ne facem iluzii, Ucraina nu ar fi rezistat nici o săptămână fără sentimente naționaliste, fără o solidaritate națională, fără o identitate națională și fără educație națională, la care a pus umărul din plin și actualul președinte al Ucrainei, Volodymyr Zelenski.
Perspective pentru o Românie „post-naționalistă” într-o zonă a Europei naționalistă. Una dintre întrebările esențiale ale acestei analize scurte este simplă – se poate o Românie „post-națională/naționalistă” într-o imaginată epocă „post-naționalistă”, într-o zonă a lumii cât se poate de naționalistă? Sau totul este de fapt doar o utopie care ne poate costa pe toți foarte mult?
Deva, Romania – December 1, 2016: a young boy, perhaps three or four years old, sits on his father’s shoulders and waves the national flag of Romania on December 1, the national day of Romania, celebrating the country’s independence. He wears a warm winter hat and jacket to protect himself from the cold weather. Crowds of people are blurred out of focus in the background. Close up colour image.
Sursa: Adam Petto, Getty Images
Trecând peste diferențele ideologice dintre cei trei teoreticieni de mai sus, care generează politici interne și externe și astăzi, întrebarea se poate pune și altfel – din punct de vedere al securității naționale (care se răsfrânge direct asupra noastră a tuturor), cât de înțeleaptă este o astfel de politică și educație „post-naționalistă” sau chiar „post-națională” pe care o conduc mare parte din elitele României, de mulți ani? Mai ales, ținând cont de faptul că:
- trecem printr-o epocă ce se prefigurează cu mari dificultăți sociale, economice, alimentare etc. la nivel global. Fără să fim deloc pesimiști, se vorbește de la cel mai înalt nivel, al președintelui SUA, Joe Biden, despre o viitoare criză alimentară, despre criză energetică, crizele politică și militară le vedem deja, iar în acest context trebuie să înțelegem că dacă noi nu vom urmări energic propriile interese strategice, alții le vor urmări pe ale lor în detrimentul nostru, lucru care se va răsfrânge în calitatea vieții fiecărui cetățean român.
- suntem într-o zonă unde Ungaria, Ucraina, Serbia și Bulgaria, vecinii noștri, chiar și Rusia (dacă adăugăm proaspăta vecinătate din Insula Șerpilor cucerită de Federația Rusă), duc politici naționaliste și au o educație cât se poate de naționalistă.
Deci, cât de înțeleaptă este astăzi o astfel de abordare din punct de vedere strategic și securitar din partea elitelor României?
Dar nu numai unele elite politice, ci și societatea civilă din România are carențele ei vizavi de subiect. Pentru că atâta timp cât este la modă și se încurajează lumea să plece din țară la primul semn de greu (nu discutăm aici despre cei care pleacă din țară neputând pur și simplu să își câștige o simplă existență aici), culmea, sub pretexte de protest (este paradoxal să pretinzi că protestezi astfel împotriva unei clase politice sau a unei stări de fapt, a unui sistem, în timp ce beneficiarii direcți ai acestei atitudini sunt exact aceeași clasă politică și același sistem sau aceeași stare de fapt care sunt incriminate!), atâta timp cât sub pretextele nu se știe mai exact cărei ideologii istoria și întreaga educație a țării nu pune sub nicio formă accent pe sentimente naționale, pe cultul unor eroi, pe cultul unei societăți naționale, pe o solidaritate națională, ci se axează pe false priorități, este foarte greu de înțeles și de avut pretenții, repetăm, mai ales în acest context.
Iar în tot acest timp se știe foarte bine cum sunt și au fost politicile naționale în Ungaria, în Ucraina, în Serbia, în Bulgaria chiar, și este foarte greu de înțeles unde se consideră că va ajunge România urmărindu-se astfel de politici așa-zise „post-naționaliste” sau poate chiar „anti-naționaliste” sau anti-naționale într-un loc al Europei unde toate țările învecinate urmăresc politici externe, interne, educaționale naționaliste. Într-un loc al Europei unde, în afară de Ungaria lui Viktor Orban, ne învecinăm cu Serbia, Ucraina, Federația Rusă (deocamdată doar în Insula Șerpilor), Bulgaria (ale cărei politici vizavi de etnicii turci sau chiar români este greu de înțeles cum este posibil să aibă loc în Uniunea Europeană), unde Turcia „sultanului” Erdogan este la câteva sute de kilometri, visându-se la conducerea unui nou imperiu otoman.
Din nou, cât de înțelepte se consideră că sunt astfel de politici de ștergere sau de neglijare, de negare poate chiar a unei identități naționale, când vedem în ce loc al Europei suntem și când vedem limpede ce fel de politici se fac în jurul nostru? Nu suntem în Australia sau în Noua Zeelandă, de exemplu, unde s-ar putea experimenta cele mai diverse ideologii, fără a fi îngrijorați de atitudinile sau politicile unor vecini direcți.
Chiar și Francis Fukuyama, care în orice caz nu se poate suspecta de „naționalism” sau „extremism”, spune extrem de clar în cartea sa „Identity. Contemporary Identity Politics and The Struggle for Recognition” că o identitate națională solidă este esențială pentru o ordine mondială stabilă, că „identitatea națională slabă creează alte probleme serioase de securitate.”, enumerând în opinia sa și 6 funcții extrem de importante ale identității naționale: 1. securitatea fizică, 2. „identitatea națională este importantă pentru calitatea guvernării”, 3. înlesnirea dezvoltării economice, 4. încrederea pe care o identitate națională o dezvoltă într-o societate, un fel de capital social, 5. „menține puternice plase de siguranță socială care micșorează inegalitatea economică”, 6. identitatea națională „face posibilă însăși democrația liberală”.
Desigur, revenind, se poate invoca, așa cum se face întotdeauna din unele părți, infamul renume pe care l-ar fi căpătat „naționalismul” și „identitatea națională” în urma celor două războaie mondiale și a războiului din fosta Iugoslavie, ignorându-se faptul că datorită naționalismului au dispărut 2 imperii europene, cel Austro-Ungar și cel Otoman, eliberând națiunile cuprinse în granițele lor, în timp ce al treilea mare imperiu european, cel țarist, nu a dispărut, ci s-a transformat într-un imperiu sovietic care a dus crima generalizată pe noi culmi, apoi într-o „federație”. Dar este tot un imperiu, cu pretenții de imperiu, care vedem foarte bine ce face astăzi. Ceea ce naționalismul nu a reușit să facă în 1918, adică să distrugă Imperiul Țarist, chinuie Europa, iată, și astăzi. Naționalismul nu a reușit să destrame nici Imperiul Chinez, care s-a transformat și el într-o „republică naționalistă”, apoi într-o republică comunistă, fără să își schimbe în mod radical granițele și nici să accepte unele schimbări (vezi cazul Taiwanului).
Iar în ceea ce privește izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial, să nu uităm că cele două care au invadat Polonia în 1939, Germania nazistă cu partidul său nazist și Uniunea Sovietică aveau drept numitor comun în componența denumirii lor același cuvânt – „socialist”. Partidul German Național-Socialist al Muncitorilor (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei) și URSS – Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste au început Al Doilea Război Mondial, nu „naționalismul”. De altfel, și într-un articol al prestigioasei Foreign Policy se spune explicit că „Proasta reputație pe care o are naționalismul se sprijină aproape exclusiv pe excepții alese special”.
Să nu ne facem iluzia că alte state, ca de exemplu, SUA, Germania, Italia, Spania etc., în ciuda discursului oficial, nu au politici naționaliste dacă aceasta înseamnă politici în care urmăresc asiduu, consecvent interesul național. Vedem explicit în ce fel național a abordat Germania problema Germaniei de Est, în timp ce în România în discursul oficial nici nu este prezentă o intenție de abordare națională a problemei Basarabiei, în timp ce se consideră un act de mare curaj dacă se spune că „împărtășim unele elemente culturale comune”. Vedem în ce fel național abordează Ucraina problema propriului teritoriu, Ucraina, un stat care pentru prima oară a apărut independent în 1991.
Concluzii. România astăzi nu are niciun fel de narațiune sau politică oficială sau educație „naționalistă”, cu greu putându-se numi și națională, nici civică, nici etnică, într-o zonă în care este înconjurată de vecini cu puternice mesaje și politici naționaliste. Este limpede de înțeles cât de înțeleaptă este această politică, ce nu are efecte pe termen imediat, ci pe termen mediu și lung, dar care pot fi decisive, mai ales în contextul în care avem o educație „post-naționalistă” prin care istoria și educația în general sunt trunchiate sistematic de mult timp înlăturându-se principalele elemente care ar putea ajuta la conturarea unei identități naționale solide.
România astăzi la nivel oficial nu privește din punct de vedere național nici măcar o parte din propriul său teritoriu și cetățeni înstrăinați abuziv în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, respectiv Basarabia, lucru inadmisibil nici măcar în cazul Coreei, unde în ciuda faptului că încă sunt în mod oficial în război, nimeni nici din Coreea de Sud, nici măcar din Coreea de Nord nu s-ar gândi să nege unitatea etnică, națională, identitară a Coreei. Dar acest lucru se întâmplă aici, în România și în Republica Moldova, unde „moldovenismul”, o creație a laboratoarelor staliniste, este încurajat, lăsat să prospere, tolerat în folosul evident al politicilor și intereselor Federației Ruse și ale unor structuri mafiote de pe ambele maluri de Prut și de Nistru. De 30 de ani și fără semnale evidente că s-ar dori o schimbare.
Zilele trecute s-au împlinit 104 ani de la Unirea Basarabiei cu România. Sursa foto: TVR Moldova
În concluzie, ce va fi cu România și cum vor decurge lucrurile în această zonă de acum înainte? Este simplu și evident – dacă nu realizăm că toate acestea depind și de noi, de România, de interesele României, atunci lucrurile vor decurge în direcția dorită de alții. Și nu trebuie să ne fie teamă de cuvântul „naționalism” dacă prin aceasta înțelegem totalitatea cetățenilor României, unguri, secui, rromi și alte etnii, fiecare păstrându-și propriile tradiții, limbă, cultură și obiceiuri, în timp ce cu toții mergem în aceeași direcție, adică în direcția unei Românii care își urmărește onest și activ interesele pe plan intern și extern în beneficiul tuturor cetățenilor săi. Acesta ar fi cu siguranță un „naționalism” de secolul 21, agreat și înțeles chiar și de unii dintre cei mai mari teoreticieni ai relațiilor internaționale actuale, după cum am arătat mai sus, iar beneficiile unui stat care își urmărește activ interesele vor fi cu siguranță apreciate și bine primite de toți cetățenii săi, indiferent de etnie sau confesiune. Aceasta ar putea fi o soluție în această parte a Europei, poate chiar și în alte părți, în timp ce extremismul, de orice fel, fie el „ultra-naționalist” sau al altor ideologii care neagă dreptul sau rațiunea națiunilor de a exista, ar trebui evitat cu orice preț.
Erich Fromm, via pennbookcenter
Desigur, suntem parte a NATO, cea mai puternică alianță militară din lume și cu siguranță, mai ales acum, Federația Rusă nici nu s-ar gândi la un atac împotriva unei țări NATO, dar un simplu exercițiu de imaginație ar fi evident – cum ar fi arătat un atac al Federației Ruse sau al altora într-o Românie care este educată așa cum este, „post-național” în viziunea unor elite, poate chiar „anti-național”, unde nu se pot rosti cuvintele „identitate națională” fără a trebui să ai pregătit un „disclaimer”, în loc de o Ucraină unde se văd rezultatele unei cu totul alte abordări vizavi de educația națională a națiunii?
Un alt paradox, admirăm ceea ce face astăzi Ucraina, dar refuzăm să facem cel mai simplu lucru posibil pe care ea îl face și care, poate chiar mai mult decât toate armele și munițiile trimise de țările occidentale, o ajută să lupte și să reziste în fața Federației Ruse? Adică o educație națională, o educație a identității naționale, a solidarității naționale. Cum avem pretenția că am putea vreodată rezista vreodată vreunei agresiuni similare în lipsa unei educații naționale, în lipsa unei solidarități naționale cultivate în societate, în lipsa unui anumit tip de „naționalism” (nicidecum exclusiv etnic)?
În concluzie, există deci și un alt fel de „naționalism” în afară de cel extremist atât de (pe bună dreptate) incriminat? Cu siguranță, există. După cum se susține că există și un alt fel de socialism, în afară de cel nazist sau de cel sovietic sau de cel chinezesc, care au dus în mod direct la moartea a sute de milioane de oameni și au generat Al Doilea Război Mondial. După cum se susține că există un alt fel de islam în afară de fundamentalismul islamic extremist care a tulburat și șocat întreaga lume.
Astfel că și actualul război din Ucraina ne pune să ne hotărâm – ori clasificăm indiscriminatoriu orice formă de naționalism drept „extremism”, așa cum deseori ni se spune, fără vreo dovadă practică sau teoretică ce ar putea fi invocată obiectiv, ori ne uităm la ce se întâmplă în Ucraina și observăm cum o formă de naționalism echilibrat (poate nu cea a Batalionului Azov, de exemplu) poate contribui decisiv la salvarea unui stat și a zeci de milioane de oameni, fiind în același timp aplaudată la scenă deschisă în întreaga lume.
*Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse din cadrul ISPRI.