Ioana Constantin-Bercean*
Context: Deep Blue vs. Alpha Go
În 1997, oamenii au fost șocați să-l vadă pe campionul mondial de șah, Garry Kasparov, învins de supercomputerul IBM Deep Blue, împotriva convingerii experților că o victorie la șah implică o anumită formă de inteligență „adevărată”. Însă la scurt timp după faimoasa partidă, s-a ajuns la concluzia că Deep Blue a găsit singur modalitatea de a-și asigura victoria. S-a dovedit că pentru a-și învinge oponentul ‘uman’, supercomputerul IBM a analizat toate mișcările posibile ale oponentului său, alegând-o la final pe cea mai bună. Iar datorită faptului că un computer putea calcula la acea vreme 12 sau 14 mișcări înainte într-un interval de timp rezonabil, Kasparov nu a mai putut ține pasul cu oponentul său ‘artificial’.
Cu toate acestea, realitatea este, conform specialiștilor, că victoria obținută de Deep Blue a venit ca urmare a angajamentului său rigid și a unei logici solide în fața comportamentului emoțional al lui Kasparov. În timpul partidei, computerul a pus o presiune permanentă pe oponentul său, forțându-l mereu să se apere, iar acest avantaj psihologic l-a uzat moral în cele din urmă pe Kasparov. Creșterea numărului de mișcări pe care computerul le putea procesa a fost importantă, deoarece calculatoarele de șah au folosit în mod tradițional ceea ce este cunoscut sub numele de tehnici de „forță brută”.
Garry Kasparov (dreapta) și Feng-Hsiung Hsu (stânga) care mută pentru Deep Blue. Sursă: The Conversation.
La 19 ani de la înfrângerea lui Kasparov, în 2016, oamenii au fost din nou surprinși când computerul AlphaGo, al companiei Google, l-a învins pe campionul sud-coreean la Go, Lee Sedol. În esență, jocul Go, care a apărut în China cu peste 2.500 de ani în urmă, este o simulare abstractă de război, dar numărul mutărilor sunt aparent nesfârșite:
Numărul mutărilor posibile în jocul de Go. Sursă: : The Atlantic.
Acest număr – care este mai mare decât numărul de atomi din univers – a fost determinat abia la începutul anului 2016. Deoarece există atât de multe direcții în care orice joc se poate deplasa, Go este un joc notoriu de dificil de jucat de computere. A fost adesea numit „Sfântul Graal” al inteligenței artificiale. Succesul incredibil al computerului AlphaGo a venit în urma unei adevărate revoluții în modul în care vedem și înțelegem inteligența artificială. Un mod care seamănă mult mai mult cu funcționarea interioară a creierului uman. Această tehnologie a permis computerelor să ajungă din urmă oamenii în multe zone până acum de neimaginat, să înțeleagă comportamenul oponentului și să își ajusteze și să își planifice pe termen lung strategiile și să privească în viitor, spre posibila evoluție a jocului. Deci AlphaGo a învățat din mișcările umane și apoi din propriile mutări. A înțeles modul în care joacă oamenii, dar și-a dezvoltat capabilitatea de a privi jocul la un nivel complet diferit.
Jucătorul profesionist de Go sud-coreean Lee Sedol trece în revistă meciul împotriva programului de inteligență artificială al Google, AlphaGo. Sursă: The Atlantic.
Probabil comparația poate părea amuzantă pentru unii, însă strategiile Chinei și Rusiei se oglindesc în cele două partide. În timp ce Beijingul își construiește strategia de peste o jumătate de secol, așteptând răbdătoare momentul oportun pentru a face pasul în față, Rusia, în mai puțin de douăzeci de ani a invadat Georgia (2008) și de două ori Ucraina (2014 și 2022). Desigur, atât AlphaGo cât și Deep Blue și-au câștigat partidele, dar în moduri cu totul diferite. Supercomputerul IBM Deep Blue a folosit forța brută, în timp ce AlphaGo a învățat mișcările adversarului, s-a adaptat la acestea, și le-a însușit și apoi le-a folosit împotriva oponentului său.
Soft vs. Hard Power
Posibilitatea ca Rusia și China să creeze o alianță strategică oficială ca răspuns la dominația unipolară americană nu este o noutate și poate fi urmărită încă de la începutul anilor 1990. Însă evoluția recentă a sistemului internațional, pivotul către Asia al Statelor Unite, noua asertivitate a Chinei în disputele teritoriale din Pacific, orientarea spre Est a Rusiei, deteriorarea relațiilor dintre Occident și Federația Rusă, în special în urma invaziei în Ucraina, au generat un mediu geopolitic complex care a reaprins discuțiile despre perspectivele unei alianțe strategice între China și Rusia.
Descrierea naturii relației dintre Moscova și Beijing nu este o sarcină ușoară și există multe dezacorduri, atât academice cât și politice, cu privire la caracteristicile acesteia. Are robustețea unui parteneriat strategic sau este la fel de fragilă precum un mariaj de conveniență? Va supraviețui China presiunii transatlantice în contextul războiului din Ucraina? Se va mulțumi Moscova cu o poziție de bandwagon? Probabil că adevărul despre caracteristicile și viitorul acestei alianțe de necesitate sunt undeva la mijloc. Acest paradox este rezultatul atât al alinierii, cât și al nealinierii în diferite domenii de interes național al fiecărui stat în parte. Chiar dacă anumiți factori naturali îndepărtează Rusia de China, cei doi actori împărtășesc și scopuri comune, principalul fiind teama că Statele Unite reprezintă o amenințare pentru interesele lor principale. O evaluare cât mai bună a profunzimii, punctelor forte și punctelor slabe ale relațiilor sino-ruse este cheia necesară identificării viitorului acestei relații. Însă o astfel de analiză necesită și o înțelegere a strategiilor prin care China și Rusia au evoluat de la actori regionali la economii emergente pe plan internațional – în cazul Chinei – sau puteri militare asertive – cazul Rusiei, ambele state contestând unipolaritatea post-Război Rece a sistemului internațional.
În timp ce emergența Chinei a început în 1978, reformele în Rusia au început în 1991 iar ambițiile globale au fost conturate odată cu venirea la putere, în anul 2002, a lui Vladimir Putin. Însă cele două strategii sunt complet diferite. În timp ce China a adoptat o strategie graduală, extrapolându-și influlența regional și internațional prin elemente de soft power – diplomație, investiții, acorduri comerciale, cercetare – Rusia a apelat la terapia de șoc, folosind ceea ce experții numesc hard power – forța brută armată, discursul agresiv, creșterea capabilităților militare – pentru a-și susține interesele și a-și lărgi sfera de influență.
În cartea sa din 2011, On China, Henry Kissinger a subliniat că strategia chineză a fost ghidată de jocul chinezesc de wei qi, nu de șahul occidental. Desigur, e o mică inadvertență în afirmația lui Kissinger, șahul nu are origini vestice, ci persane, însă este posibil ca diplomatul american să fi făcut trimitere la strategiile occidentale în care accentul este pus adesea pe găsirea celui mai rapid mod de atingere a rezultatului dorit. În wei qi (cunoscut publicului sub numele de Go), scopul este de a construi încet și cu răbdare active pentru a înclina balanța jocului în favoarea cuiva. Accentul se pune pe strategia pe termen lung, nu pe câștiguri pe termen scurt. Deci China dobândește încet și răbdător avantaje care transformă progresiv jocul strategic în favoarea ei. Este interesant, totuși, că Statele Unite, alături de partenerii europeni, au avut două tentative de a contracara mișcările pe termen lung ale Chinei, însă ambele au eșuat. Prima a fost încercarea administrației Obama de a-și împiedica aliații să se alăture Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură (AIIB) inițiată de China în 2014-2015; al doilea a fost efortul administrației Trump de a-i împiedica pe partenerii SUA să participe la inițiativa Belt and Road a Chinei.
În schimb, strategiile Rusiei nu au fost atât de creative, Moscova reușind în mai puțin de douăzeci de ani să se contureze drept un stat revizionist, care nu se sfiiește în a folosi puterea militară pentru a-și atinge obiectivele. Însă Occidentul, fie din naivitate, fie din cauza unor politici greșite, a refuzat să vadă ceea ce era deja clar: Rusia nu se va opri până când va obține – sau cel puțin va încerca să obțină – ceea ce își dorește. Chiar dacă această strategie implică un război nejustificat.
Zhongguo – Regatul Central
În octombrie 1962, liderul revoluționar al Chinei, Mao Zedong, și-a convocat comandanții politici și militari pentru a se întâlni cu el la Beijing. La peste 3000 de km spre vest, în zona interzisă din Himalaya, trupele chineze și indiene erau blocate într-o dispută privind granița dintre cele două țări. Mao s-a întors la tradiția clasică chineză pentru a ieși din impas: a comandat o lovitură bruscă și devastatoare asupra pozițiilor indiene și apoi s-a retras pe linia anterioară de control, apoi a returnat armamentul capturat Indiei. În nicio altă țară nu este de imaginat ca un lider modern să inițieze un atac major, invocând principii strategice dintr-un eveniment vechi de un mileniu, iar această decizie să fie acceptată în unanimitate. Poate doar la Kremlin, însă Rusia nu a revenit niciodată după o invazie în limitele inițiale ale granițelor sale.
Sursă foto: The Atlantic
Cosmologia tradițională chineză a rezistat în ciuda catastrofelor și a secolelor de decădere politică. Chiar și atunci când China era slabă sau divizată, centralitatea ei a rămas piatra de încercare a legitimității regionale; aspiranții, atât chinezi, cât și străini, s-au întrecut pentru a o unifica sau a o cuceri, apoi au domnit din capitala Chinei fără a contesta premisa de bază că aceasta era centrul universului. În timp ce alte țări au fost numite după grupuri etnice sau repere geografice, China și-a luat numele de zhongguo – „Regatul Central”. Orice încercare de a înțelege diplomația Chinei din secolul al XX-lea sau rolul său mondial în secolul XXI trebuie să înceapă – chiar și cu prețul unei potențiale simplificări excesive – cu o apreciere de bază a contextului tradițional chinez.
O nouă ordine mondială, a cărei formă viitoare rămâne neclară deocamdată, va fii marcată de emergența Chinei ca putere globală. Cea mai avansată expresie a acestui proces este în zona Asia-Pacific și pe continentul african, unde, în mai puțin de douăzeci de ani China a devenit centrul de facto, o piață din ce în ce mai importantă pentru fiecare țară, motorul cheie al noilor aranjamente economice și se conturează în prezent drept țara pe care toți ceilalți sunt din ce în ce mai obligați să o ia în considerare și să își adapteze strategiile la evoluția ei, chiar dacă până în urmă cu mai puțin de doi ani, diplomația chineză era, în mod asumat, o sotto voce. Până la începutul secolului 21 schimbările produse de ascensiunea Chinei nu au perturbat aproape deloc calmul apelor globale, totuși viteza și enormitatea lor sugerează că am intrat într-o eră de instabilitate profundă; prin contrast, Războiul Rece a fost caracterizat de o relativă predictibilitate combinată cu o stabilitate excepțională.
Începutul secolului 21 a marcat momentul în care China a intrat în mentalul internațional. În decurs de câțiva ani, influența sa a devenit reală și tangibilă, cu un impact dramatic asupra evoluției relațiilor din sistemul internațional. China s-a impus rapid ca atelier internațional iar bunurile „made in China” au început să inunde piețele globale, de la “Wal-Mart din Statele Unite până la Jusco din Japonia” (M. Jacques, When China rules the world: the rise of the middle kingdom and the end of the western world, 2009) reducând aproape peste noapte prețurile unei game tot mai mari de bunuri de larg consum și creând fenomenul cunoscut sub numele de „prețurile din China”. În 2001, China și-a lansat oficial strategia „Going Global”, care a fost menită în primul rând să promoveze o relație mai strânsă cu țările producătoare de mărfuri și, prin urmare, să asigure materiile prime de care țara are nevoie urgent pentru creșterea economică. În mai puțin de un deceniu, China și-a creat legături strânse cu multe țări din Africa, America Latină și Orientul Mijlociu.
În martie 2021, China a semnat un acord strategic pentru 25 de ani cu Iranul, care implică cooperare economică, militară și de securitate, chiar dacă ambele țări sunt supuse unor niveluri diferite de sancțiuni ale Statelor Unite. Un an mai târziu, după ani de eforturi comerciale, diplomatice și militare persistente, China începe să își pună amprenta, din ce în ce mai vizibil și solid, și în Pacific. În martie 2022, China a semnat un acord de cooperare în domeniul securității cu Insulele Solomon. Acordul de cinci ani, care prevede reînnoirea automată, va permite Beijingului să folosească insulele drept baze militare iar dacă va fi implementat în întregime, acest acordul va oferi Beijingului posibilitatea de a întrerupe căile de transport maritim și legăturile aeriene care unesc SUA cu aliații săi, Australia și Noua Zeelandă.
Insulele Solomon nu sunt un exemplu izolat al penetrării Pacificului de către China. Se discută despre noi acorduri de securitate cu Papua Noua Guinee, chiar la nord de Australia, și cu Insula Kiribati, unde guvernul chinez plănuiește să modernizeze o pistă de aterizare. Beijingul spune că îmbunătățirile sunt pentru scopuri civile, însă Kiribati se află la doar 1.900 de mile sud de Hawaii, ceea ce în termeni strategici înseamnă că insula este vecinul din spatele casei al SUA.
Abordarea Chinei seamnănă izbitor cu cea a computerului AlphaGo. Beijingul a studiat îndelung comportamentul occidentului, a învățat atât din greșelile cât și din abordările câștigătoare ale acestuia, iar apoi și-a construit propria strategie. De aproape un deceniu, președintele chinez Xi Jinping a promis că va oferi „marea întinerire a națiunii chineze,” însă totul a fost calculat în etape care și-au așteptat momentul de oportunitate pentru a fi implementate. Președintele Xi promite că Pax Sinica va concura, și chiar va înlocui, Pax Americana. Dar el nu aspiră să conducă lumea, pentru că deja se crede centrul lumii. Și este destul de probabil ca această atitudine să se consolideze pe măsură ce China devine o superputere globală. Însă toate acestea nu garantează că Visul Chinei va deveni realitate, deoarece China se confruntă cu provocări interne și externe uriașe, care ar putea împiedica dezvoltarea economică și ar putea alimenta instabilitatea politică.
În linii mari, sunt două tipuri de răspuns occidental față de ascensiunea Chinei. Primul este exprimat exclusiv în termeni economici, numit de Martin Jacques “factorul economic wow.” Celălalt răspuns este constant sceptic și așteaptă inevitabilul eșec. Adepții acestei premise susțin, plecând de la analiza maoismului, prăbușirii Uniunii Sovietice și a evenimentelor din Piața Tiananmen, că este imposibil ca Republica Populară să aibă o evoluție sustenabilă fără a se adapta modelului occidental.
Gambitul imperial al Rusiei
Sursă foto: Pacific Council on International Policy
După destrămarea URSS, Rusia a fost considerată de Occident o putere regională a cărei influență globală a dispărut odată cu dizolvarea colosului sovietic. Însă la mai puțin de un deceniu după închierea Războiului Rece, noul președinte al Rusiei își începea primul mandat cu o declarație, pe care puțini au luat-o în serios la acea vreme: „Rusia nu a fost niciodată atât de puternică pe cât vrea să fie și niciodată atât de slabă pe cât se crede că este” (Vladimir Putin, mai 2002), iar doar cinci ani mai târziu, în ceea ce avea să devină cunoscut drept “Discursul de la Munchen,” Putin a criticat ceea ce el a numit dominația monopolistă a Statelor Unite în relațiile globale și „folosirea aproape nelimitată a forței în relațiile internaționale [de către SUA]”. Discursul lui Putin din 2007 a fost un șoc pentru cei care investiseră eforturi substanțiale în colaborarea cu Rusia pentru a o include într-un sistem global de stabilitate post-Război Rece – și, la acea vreme, încă credeau că acest lucru este posibil. Aproape nimeni nu a părut, sau nu a vrut să înțeleagă acel moment – concluzia lui Vladimir Putin că ordinea liberală – Lumea Liberă – condusă de SUA nu are nici un interes sau valoare pentru Rusia.
În urma discursului, Putin și-a corelat cuvintele cu acțiuni, demontând structurile menite să mențină pacea în Europa post-Război Rece. Rusia a anunțat oficial în iulie 2007 că nu va mai adera la Tratatul privind forțele armate convenționale în Europa. A continuat să respingă principiul consimțământului națiunii gazdă pentru prezența trupelor sale în Georgia și Moldova și a început să ignore limitele Convenției de la Viena privind concentrarea trupelor, exercițiile și transparența. În 2008, Rusia a invadat Georgia, în regiunile Abhazia și Oseția de Sud și a intrat cu tancurile în capitala țării, Tbilisi. Șase ani mai târziu, rușii au preluat Crimeea și au orchestrat rapid anexarea ilegală a acesteia. Apoi Rusia a continuat cu atacuri în estul Ucrainei, ocupând unele părți din Donbas. Ulterior, Moscova a încălcat Tratatul privind forțele nucleare cu rază intermediară și a început să respingă zborurile solicitate în temeiul Tratatului Open Skies Treaty.
Discursul lui Putin de la Munchen a fost un avertisment important pentru Statele Unite și aliații săi. Însă în acele momente administrația Bush încă încerca să găsească o relație stabilă și productivă cu Rusia. În consecință, Robert M. Gates, care a ocupat funcția de secretar al apărării în administrațiile lui George W. Bush și Barack Obama, a ales să îi răspundă lui Putin cu umor, încercând să evite o confruntare publică. Oficialul american a lăsat de înțeles că „un război rece” este suficient.
Însă la fel ca Deep Blue – desigur, în limitele capacității congnitive umane – Vladimir Putin și-a calculat mișcările în avans iar apoi, când a considerat că a acumulat resurse finaciare și capabilități militare suficiente, și după ce a construit o dependență occidentală semnificativă a europenilor față de resursele Federației Ruse, a apelat la forța brută, trecând la faza finală a strategiei anti-occidentale/NATO: invadarea Ucrainei.
China-Rusia: o relație complicată
Diferența dintre strategiile Chinei și Rusiei este semnificativă. Însă chiar dacă Beijingul nu a folosit forța brută, Ucraina este un studiu de caz care va fi urmărit îndeaproape de președintele Xi, și ar putea fi folosit în viitor în cazul Taiwanului. Iar China nu s-a sfiit să transmită Occidentului că nu se va alinia la strategia acestuia de a îngrădi Federația Rusă.
Relația dintre China și Rusia este consolidată de doi factori. Primul este percepția comună a amenințării reprezentată de unipolaritatea sistemului internațional dominat de SUA. Acest lucru nu înseamnă că Beijingul și Moscova nu ar avea nicio relație în absența acestei perspective împărtășite – au și vor avea întotdeauna. Dar înseamnă că forma și starea relației lor ar fi complet diferite dacă percepția comună a acestei amenințări nu ar fi prezentă. Al doilea factor este o nostalgie la nivel conducerii celor două state pentru parteneriatul sino-sovietic.
În plus, o astfel de aliniere este semnificativă pentru atenuarea presiunii strategice asupra Chinei, cel puțin din punct de vedere psihologic, oferind o asigurare că Beijingul nu va contracara singur hegemonia americană. Atâta timp cât SUA urmăresc „dubla izolare” atât a Chinei, cât și a Rusiei, alinierea va avea motivație și justificare. Având în vedere tema generală din strategia de securitate națională a Chinei, care definește Statele Unite ca principala amenințare a Chinei, orice dezacord cu Rusia este căzut ca secundar, iar capacitățile diplomatice și militare ale Rusiei vor fi văzute ca un bun valoros.
Indiferent de factorii circumstanțiali, cea mai importantă variabilă determinantă a relațiilor sino-ruse este modul în care China evaluează puterea și capabilitățile ruse. La Beijing, Rusia este considerată una dintre cele trei puteri mondiale cu influență globală, alături de SUA și China. Această evaluare nu se bazează pe factori unici, cum ar fi bogăția economică sau activele militare, ci mai degrabă pe o judecată asupra puterii proiectată la nivel național de Kremlin. Când China se uită la Rusia, vede o națiune sfâșiată între ambițiile de mare putere și capabilitățile slabe. Această tensiune, în viziunea chineză, este originea fundamentală a insecurității, anxietății și alegerilor strategice ale Rusiei de astăzi.
Însă este evidentă și realitatea că Republica Populară Chineză beneficiază într-o anumită măsură de haosul creat de Rusia, care prin ultimele acțiuni, în special din cauza invaziei în Ucraina, a distras atenția SUA și a amânat mutarea atenției spre Asia-Pacific a Washingtonului. Cu toate acestea, dincolo de agenda comună anti-SUA, China și Rusia au viziuni diferite asupra noii ordini internaționale. Cea dorită de China este ierarhică, cu Beijingul în poziția de lider, în timp ce Rusia caută statutul de actor egal cu China și își aliniază în mod activ pozițiile cu India, Pakistan, unele state din Asia de Sud-Est și Orientul Mijlociu pentru a contrabalansa influența geopolitică a Chinei.
*Ioana Constantin-Bercean este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.