De ce vin atât de puțini refugiați ucraineni în România față de Polonia? O analiză socio-politică

Matei Blănaru*

Sursa: © Sjankauskas, Dreamstime.com via worldhighways

Unul dintre lucrurile care ne apar evidente, în această perioadă foarte tulbure, este decalajul între numărul foarte mare de refugiați ucraineni care se duc în Polonia, pe lângă numărul mult mai mic, față de acesta, al celor care vin în România. Asta în ciuda faptului că granița României cu Ucraina este mai lungă decât a Poloniei. Iată situația numărului de refugiați ucraineni în țările învecinate din data de 30 martie 2022.

Sursa: bbc

Desigur, primul motiv care ar veni în minte multora ar fi condițiile economice mai bune din Polonia față de România, dar aceasta este o explicație atât facilă, cât și, în mare parte, incorectă – pentru că în această perioadă în care mulți oameni fug chiar pentru viața lor, numai condițiile economice un pic mai bune din Polonia în sine nu au cum să reprezinte un motiv îndeajuns de bun pentru această alegere. Atunci de ce Polonia?

La această situație se adaugă oarecum paradoxul numărului foarte mare al celor care aleg pentru refugiu Republica Moldova, care nu are nici pe departe posibilitățile economice ale Poloniei, Slovaciei, Ungariei sau României. Atunci de ce Republica Moldova în detrimentul României?

În cele ce urmează vom încerca să oferim câteva răspunsuri la aceste întrebări.

  1. Mulți nu rămân în Polonia, ci se duc în alte țări din Vestul Europei unde au rude sau doresc să înceapă o nouă viață – iar Polonia este ruta cea mai scurtă spre acestea. De altfel, se și vede din aceste analize numărul celor care nu rămân în Polonia, ci pleacă mai departe înspre vest, care totuși nu este chiar atât de mare, undeva pe la o treime din total.
  2. Apropierea socio-politică dintre Polonia și Ucraina din ultimii ani, în special pe fondul recrutării intense de către companii poloneze de forță de muncă din Ucraina, avantaje oferite ucrainenilor pe piața forței de muncă din Polonia, cetățenie și alte avantaje oferite etnicilor polonezi prin așa-numita Karta Polaka etc. 300.000 de ucraineni aveau deja viză de rezidență în Polonia la sfârșitul anului trecut. Aceste politici consecvente derulate pe parcursul mai multor ani au creat în societatea ucraineană o apropiere vădită față de Polonia, în ciuda problemelor istorice și teritoriale pe care Ucraina le are și cu Polonia. Aceste politici au oferit și un ajutor binevenit multor familii ucrainene, prin banii câștigați în Polonia.

O bună întrebare care s-ar putea pune este cum au fost catalogați cei aproximativ 800.000 de ucraineni care se spune aici că se aflau în Polonia înainte de începerea războiului? Au fost și ei înregistrați ca refugiați sau nu? Informațiile aici sunt un pic contradictorii, pentru că de exemplu ambasadorul Ucrainei în Polonia spunea anul trecut că atunci lucrau undeva la 1,5 milioane de ucraineni în mod legal acolo. Nu se știe câți alții lucrau în mod ilegal. Și nu se știe câți dintre ei aveau membri ai familiilor lor cu ei acolo, fără ca aceștia să lucreze. Ținând cont și de faptul că în 2017 erau aproape 2 milioane de muncitori ucraineni înregistrați legal în Polonia, cifra de 800.000 de mai sus pare cu mult sub cea reală.

1,7 milioane permise temporare de muncă pentru ucraineni în Polonia în 2017. Sursa: Financial Times

Figura 1 de mai jos prezintă numărul celor care au trecut frontiera din Ucraina spre Polonia începând din prima zi a războiului până pe 15 martie, când aceste date erau analizate, și însumau 1.800.000 de ucraineni intrați în Polonia, deci se pare că acest număr de refugiați care între timp a depășit cu mult 2 milioane de oameni se referă strict la cei intrați în Polonia după începerea războiului, nu și la numărul uriaș de ucraineni deja aflați acolo. Deci, în total, cu tot cei aflați deja în Polonia la începutul războiului, numărul total al ucrainenilor aflați acolo ar putea depăși ușor 4 milioane de oameni actualmente.

Numărul refugiaților ucraineni în Polonia începând cu 24 februarie până pe 15 martie Sursa: freepolicybriefs

Este interesant de menționat, în mentalul colectiv polonez, pentru unii, încă este prezentă evacuarea armatei lor, a guvernului, tezaurului și multor civili prin România în 1939, fugind din fața naziștilor și sovieticilor. Probabil că pe undeva unii consideră că acum oferă și ei ceea ce a primit poporul lor atunci, adică protecție și refugiu, în această întorsătură a istoriei.

Un răspuns din partea unei polone la întrebarea „ce părere au polonezii despre români?” Sursa: quora

Ar merita o analiză separată de ce în Polonia se pot aceste politici energice de atragere de forță de muncă din Ucraina învecinată, se pot politici demografice foarte energice, de atragere de muncitori etnici polonezi din toate țările, în timp ce în România se face mult prea puțin mult prea târziu pentru accesul mai ușor pe piața forței de muncă din România pentru etnicii români din Serbia, Albania, Ucraina etc., în timp ce firmele care aduc forță de muncă din Asia plătesc acești muncitori de multe ori chiar mai mult decât ar fi primit un muncitor român. A fost la un moment dat un proiect de lege nr. 505/2019 pentru completarea Legii nr. 299/2007 pentru a institui o Carte Verde a Românilor de Pretutindeni pentru a facilita accesul acestora pe piața muncii din România, dar după 3 ani aceasta se pare că este încă în stadiul de „trimis pentru raport la comisiile permanente ale Camerei Deputaților”. Asta în timp ce mediul de afaceri se plânge de lipsă de forță de muncă, în timp ce se aduc zeci de mii de muncitori din Asia, iar etnicii români din jurul granițelor sau din Balcani sunt ignorați de autoritățile române și sunt lăsați pradă asimilării de multe ori forțată. Nu este mai ușor să integrezi sau să lucrezi cu cineva care deja cunoaște limba, care aparține aceleiași culturi? Nu se economisesc astfel timp și bani, dar chiar și mai mult, nu ajuți la păstrarea identității românilor din jurul granițelor pentru care se face atât de puțin? Nu astfel câștigi respectul vecinilor, nu astfel ajuți la o conviețuire pașnică între națiuni, care ajung să se cunoască mai bine unii cu alții și să treacă peste stereotipuri sau percepții negative? Desigur, este foarte important ca România să conviețuiască pașnic și cu Pakistanul sau alte țări, dar nu ar trebui să ne intereseze până atunci ce facem cu țările de lângă noi, cu Balcanii, cu Ucraina? Iată ce capital uman au câștigat polonezii cu ucrainenii, iată cum se ajută reciproc în aceste momente grele. Iar astfel de lucruri, astfel de relații nu s-au construit doar politic sau economic, ci s-au construit până și la nivel social, iar asta se vede și din obiectul analizei de față – refugiații ucraineni se duc în număr uriaș la cei în care au încredere și pe care îi cunosc mai bine.

  1. Configurația geografică a terenului și legăturile rutiere înlesnesc legăturile cu Polonia față de cele cu România. În sud, tranzitul se face anevoios, peste Dunăre, iar în nord Munții Carpați îngreunează accesul la granițele României.
  2. a) Unul dintre motivele evidente pentru numărul foarte mare de refugiați în Republica Moldova îl reprezintă faptul că aceasta este cel mai apropiat stat de zona de conflict (în special pentru sudul Ucrainei) în afară de Bielorusia, care nu reprezintă o alternativă aproape pentru nimeni.
  3. b) Un al doilea motiv ar fi faptul că în Republica Moldova sunt mulți vorbitori de rusă și ucraineană, nu din cauza proporției celor 2 minorități (ucraineni – 6,6%, ruşi – 4,1% din totalul populației Republicii Moldova, fără Transnistria), ci din cauza legăturilor economice și a educației sovietice. Ceea ce ne duce la al treilea motiv:
  4. c) În reprezentarea socială a multor ucraineni există încă o unitate de spațiu între Ucraina și Republica Moldova rămasă în conștiința lor încă din timpul Uniunii Sovietice. Pentru ei, Republica Moldova este mult mai „acasă” decât România, Ungaria sau Slovacia, poate chiar și Polonia. Republica Moldova este locuită în percepția majorității lor de „moldoveni”, nu de „români”, ceea ce din nou poate ajută la formarea unui confort emoțional pe care mulți dintre ei îl aleg.
  5. Ultimul și probabil cel mai trist dintre motive, că vrem sau nu vrem să îl acceptăm sau să vorbim despre el, este că au venit mai puțini refugiați în România și din cauza neîncrederii și temerilor cultivate în societatea ucraineană de către unii membri ai clasei politice de acolo, la adresa României și românilor. Iată doar câteva exemple care au răzbătut în presa de la noi aiciaici și chiar Volodimir Zelenski în 2020 aici, deși probabil multe altele au fost în presa, în societatea din Ucraina. Și chiar dacă vasta majoritate a cetățenilor ucraineni își dau limpede seama că nu au nimic de împărțit acum cu „românii” și poate nu au acordat nici atenție respectivilor politicieni, în societate tot rămâne un reziduu de neîncredere sau teamă sau asociere negativă, care, iată, îi fac pe mulți să aleagă Polonia, chiar Republica Moldova, nu România. Tocmai de noi depinde să îndepărtăm aceste reziduuri în aceste zile, să arătăm că sunt lipsite de consistență.

Iată o cercetare sociologică din Ucraina din 2018 care arată și ceea ce spunem noi mai sus – necunoașterea, neîncrederea (atunci când nu cunoști ceva sau pe cineva se manifestă o oarecare stare de neîncredere, nemaiținând cont și de unele narațiuni politice) se traduc într-o atitudine „neutră” a ucrainenilor, care este față de România la cel mai mare nivel dintre toate țările din sondaj – adică 62%. Cu o atitudine negativă (10%) întrecută doar de sentimentele pentru Federația Rusă, Ungaria și SUA. Polonia, pe de altă parte, așa cum am spus mai sus, este deosebit de apropiată pentru mulți ucraineni, situându-se pe primul loc în preferințe. România nu este nici cea mai iubită țară, dar nici cea mai urâtă, este pe de altă parte cea mai necunoscută, cu 62% „neutri” plus 5% care nu au dat niciun răspuns (de asemenea cel mai mare procent la non-răspunsuri).

Sursa: Center for Insights in Survey Research – A Project of the International Republican Institute

Traducere în engleză a graficului de mai sus realizată de Danylo Yurachkivsky, disponibilă aici

Politicienii. Toate aceste mesaje menționate mai sus, narațiuni și acțiuni ale unor politicieni din Ucraina au construit pentru cetățenii lor o gamă de percepții negative la adresa românilor și României, printre care și multă neîncredere și teamă. De mulți ani se încearcă (mult prea timid din partea României) unificarea programelor de învățământ în limba „moldovenească” și a celui în limba română, pentru ca românii din Bucovina de Nord și cei din Bugeac să aibă aceeași programă, în limba română, dar, în urma promisiunilor neonorate de la Kiev, fără succes. Despre aceasta s-a scris pe larg aici într-o analiză a LARICS chiar înainte de izbucnirea războiului din Ucraina, analiză semnată de dl Dr. Eugen PATRAȘ, vicepreședinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți.

Petro Poroșenko, deși la un moment dat câștiga simpatia românilor prin câteva cuvinte rostite în românește, a promulgat ulterior acea lege a educației din Ucraina care restrânge drastic drepturile minorităților de a studia în limba lor maternă (ceea ce a constituit un pretext și pentru războiul declanșat de Vladimir Putin – dar să nu ne amăgim, dacă nu ar fi fost acest pretext, Moscova ar fi găsit fără probleme un altul), care a sădit multă neîncredere și dezamăgire în România.

Nici Volodimir Zelenski, despre care spuneam într-o analiză precedentă aici pe CSSR că are actualmente discursul unui „naționalist moderat”, ceea ce îl face să fie aplaudat și apreciat în întreaga lume, indiferent de apartenența ideologică a unora sau altora, nu a avut însă mereu un astfel de discurs moderat ca astăzi, când promite că, din respect pentru vecini, Ucraina va înlesni accesul la educație în limba maternă pentru minorități. Toate acestea, dublate de frustrarea generată de proprii politicieni de la București care nu au făcut aproape nimic pentru românii din Ucraina, au intensificat din păcate multe emoții negative și în România. Aceste frustrări trebuie însă direcționate împotriva celor care o merită, nu împotriva unor oameni nevinovați, nici măcar în gând.

Dar toate acestea de mai sus nu contează acum, acum tot ce putem face este să arătăm cum este România într-adevăr și să oferim din tot sufletul, fără reținere, un pic de consolare celor care au mare nevoie de așa ceva.

O posibilă resetare a relațiilor cu Ucraina. Și dacă ceva poate schimba hotărâtor felul în care un om sau o țară privește promisiunile făcute și pe ceilalți, atunci acesta este cu siguranță un război. Atunci, printre distrugerile unui război, prin moarte, ură, mizerie, teamă, groază, disperare, lucrurile care contează cu adevărat devin mult mai clare, iar micile gesturi de bunăvoință, de respect, de omenie capătă o dimensiune aparte. Tocmai de aceea sunt atât de prețioase și tocmai de aceea acum trebuie să le oferim și noi fără vreo reținere sau resentimente pentru ceea ce s-a spus sau s-a făcut în trecut.

Sursa: el pais

Acestea de mai sus sunt așadar o realitate care nu trebuie să ne dea înapoi, să ne facă reticenți sau recalcitranți la cetățenii ucraineni obișnuiți, ci dimpotrivă – ar trebui să ne impulsioneze să dăm mai mult, să facem mai mult pentru refugiați (ceea ce locuitorii României oricum au făcut, din suflet), pentru că doar așa putem sparge prejudecățile dintre noi și doar așa putem contribui la o reală apropiere între oameni – ceea ce ar trebui să constituie principala preocupare a oricărui om de stat. Astfel, în mod cert și etnicii români din Ucraina vor avea parte de un tratament mai bun în viitor, dacă nu din partea politicienilor ucraineni (sau a politicienilor români, pentru că vina trebuie împărțită – politicienii români nu au făcut nici pe de-aproape tot ce se putea pentru românii din Ucraina), atunci măcar din partea ucrainenilor obișnuiți, care nu ne vor mai privi cu neîncredere după toate acestea nici pe românii de aici, nici pe românii din Ucraina.

Sursa: DOPOMOHA.RO, Platformă online pentru suport și informații pentru refugiații ucraineni care intră în România

După cum nici suferința nu are nici culoare, nici limbă, la fel și bunătatea este universală și ori este, ori nu este. De altfel, în limba română această preocupare pentru semeni nu avea denumirea unui „umanism” deseori prost înțeles sau prea abstract, ci avea o denumire mai aproape de pământ, de realitate, de om – se numea „omenie”. Tot de la „om”, dar mai cu picioarele pe pământ, mai realist, mai fără pretenții, totuși mai complet și mai uman parcă decât un poate prea abstract „umanism”. O „omenie” unde omul nu este idealizat, nu este ridicat pe un piedestal, ci este acceptat și iubit așa cum este, cu toate imperfecțiunile lui, în ciuda acestor imperfecțiuni, care sunt la fel de prezente și în fiecare dintre noi și în alții. Astfel că, indiferent de politică, de politicieni, de discursurile unora sau altora, dacă suntem sau nu destul de „umaniști” după unele standarde internaționale sau nu, important este să nu ne pierdem omenia și mai ales în aceste momente de cumpănă să dăm din plin dovadă de aceasta, după cum poate fiecare.

Poate este momentul pentru o resetare decisivă a relațiilor cu Ucraina. Iar chiar dacă aceasta nu se va întâmpla la nivel politic, cu siguranță se va întâmpla la nivelul oamenilor obișnuiți, care acum vor vedea cum sunt într-adevăr ceilalți, nu cum sunt priviți prin filtrul prejudecăților sau stereotipurilor unor politicieni. Pentru că nu suntem, nici unii nici alții, nici mai răi, nici mai buni, nici mai deștepți, nici mai puțin deștepți, nici mai „speciali”, fie că vorbim despre români sau ucraineni, francezi sau unguri ș.a.m.d., suntem cu toții doar oameni și asta este tot ceea ce trebuie să dovedim în astfel de momente grele și triste.

Sursa: Eva Vázquez via asisonline

Oamenii obișnuiți. Percepțiile și atitudinile oamenilor obișnuiți, pe de altă parte, atunci când au ocazia să se cunoască între ei, sunt foarte diferite de ale politicienilor de mai sus. Emblematice în acest sens, și deopotrivă mișcătoare, ne apar cuvintele Mitropolitului Longhin Jar din regiunea Cernăuțiului, stareț al Mănăstirii Bănceni din Bucovina de Nord, etnic român, care relatează aici ceea ce spuneam și noi mai sus – impresiile sădite în ucrainenii de rând de către unii politicieni de acolo, impresii negative la adresa românilor, sunt din fericire infirmate la fața locului, lucru care îi lasă pe ucrainenii de rând uimiți și impresionați de adevărata atitudine a românilor din Ucraina sau din România: „Ne-au spus credincioşii că nu au ştiut că românii sunt atât de buni, noi am ştiut pentru că totdeauna ne-au spus şi bunenii şi străbuneii noştri, ne-au vorbit, chiar dacă am fost un popor înstrăinat. Am rămas alături cu inima şi acum cu cea mai mare cinste putem vorbi despre bunătatea acestui popor. Am primit două case de copii care astăzi tot credincioşii noştri din Bucovina vin în fiecare zi ca să ne ajute la creşterea acestor copii”, a declarat starețul mănăstirii, Mitropolitul Longhin.”

Sau, cum spunea una dintre refugiatele la Mănăstirea de la Bănceni din Ucraina, zona Cernăuți, a părintelui Longhin Jar: „Nouă ne este bine aici. Mulţumim celor ce ne-au primit. Românii sunt oameni foarte buni. Noi nu am avut lucruri, pentru ca am fugit în grabă, iar ei ne-au oferit diferite lucruri, haine, multe. Foarte buni oameni”, a mărturisit plângând una dintre refugiate.” Alte impresii ale unor ucraineni de rând care au aflat refugiu acolo se găsesc aici. Pe internet pot fi găsite multe astfel de mesaje de surpriză, de mirare în fața unor atitudini omenești din partea unor cetățeni din România.

Din cele de mai sus, încă o dată se adeverește că ura sau neîncrederea dintre popoare nu pornește, de cele mai multe ori, de la nivelul oamenilor obișnuiți, ci de la nivelul unor politicieni iresponsabili, de multe ori cu agende personale foarte diferite de ceea ce lasă impresia. Acest lucru este cât se poate de evident și în cazul acestui război din Ucraina, unde vasta majoritate a ucrainenilor și rușilor aveau o părere bună unii despre alții înainte de război, dar o părere proastă despre clasele politice respective – iar aici tot clasa politică, respectiv Putin, a fost cea care a pornit războiul, nu cetățenii obișnuiți.

Concluzii. Unii cetățeni români, văzând, auzind declarații ca cele de mai sus nu au știut ce să creadă, ce să facă în acest context al războiului. Pentru că astfel de declarații ale politicienilor ucraineni au adus și în rândul unor români exact ceea ce au adus în rândul ucrainenilor, adică neîncrederea și teama. Tocmai de aceea este foarte important pentru a puncta încă o dată, dacă mai era nevoie, că acum este un moment în care trebuie să ajutăm fără să ne mai gândim la trecut sau la viitor, la ce spun unii sau alții, ci să ne concentrăm pe suferința unor oameni care au nevoie de ajutor. Ceea ce, cu cinste, societatea din România a făcut oricum în aceste zile grele.

Sursa: host-students

În astfel de momente ale istoriei nu mai contează ce a fost, ce va fi, ce s-a spus sau ce se spune, în aceste momente ale istoriei contează faptele. Trebuie să ne aducem aminte că ceea ce contează sunt oamenii, omenia și cei de lângă noi. Nimic altceva. În fața dezastrelor nu putem opune decât bunătatea, grija și dragostea dintre noi. Iar acum este momentul pentru asta. Repetăm, oricum asta este ceea ce a arătat de departe cea mai mare parte a societății românești.

Repetând ceea ce am spus mai sus, nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât alții, nici mai deștepți, nici mai puțin deștepți, nici mai „speciali” sau mai puțin „speciali”, suferința sau bunătatea nu au nici culoare, nici naționalitate și trebuie să fim doar noi înșine și să fim oameni. Asta este în sine un lucru special și în ziua de astăzi și așa a fost mereu în istorie.

*Matei Blănaru este cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse din cadrul ISPRI.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *