Cum vede China lumea?

 Lucian Jora*

 

Sursa foto aici.

Dimensiunea teoretică a Relațiilor Internaționale (RI) de azi este eminamente occidentală. Se știe puțin despre alternativele provenite din alte sfere civilizaționale, alte experiențe istorice și culturi. Valoarea și aplicabilitatea unei filosfii politice sau teorii RI este universală dacă această universalitate funcționează în ambele sensuri. Dintr-o anumită comoditate de multe ori teoreticienii occidentali ignoră teorii care nu se integrează unor tipare consacrate occidentale generalizând validitatea teoriilor lor și în spații cu o experiență diferită. Teoriile politice de sorginte occidentală au ca și fundament tradiții culturale și experiențe istorice diferite de cele ale Asiei. La cealaltă extremă se află cei care neagă relevanța teoriei RI de sorginte occidentală invocând un anume excepționalism local sau regional. Am remarcat în medii non-occidentale și o anumită rezistență față de domeniul în sine și relevanța teoriei RI percepută ca o disciplină elitistă cu aserțiuni emise din “turnuri de fildeș” departe de realitatea vieții cotidiene a lumii în curs de dezvoltare, o eschivă prin speulație de la abordarea problemelor realității concrete. Există o teorie a RI din perspectiva civilizației chineze cu adaptările contemporane dar puțin cunoscută și integrbilă unei așteptate teorii universale integratoare a RI.

În acest articol dorim să facem o prezentare a două concepte importante pentru gândirea politica și teria RI de sorginte chineză: Tianxia și Armonie.

 Tianxia – „Totul sub cer”

Tianxia este unul dintre cele mai importante şi longevive concepte din filosofia politică chineză privind ordinea internaţională şi principiile guvernării. În traducere directă ar însemna Totul sub cer de unde şi denumirea metaforică atribuită Chinei în unele surse ca – Imperiul celest. După cum spune și Henry Kissinger, din antichitate şi până spre mijlocul secolului XIX Tianxia era denumirea generică aplicată lumii cunoscute. Este un concept istoric dar cu implicaţii pentru modul în care guvernanţii chinezi de azi articulează poziţia Chinei în sistemul internaţional.

Există o dimensiune istorică a Tianxia şi o dimensiune contemporană centrată pe principiul statelor naţiune. Viziunea istorică utilizată de la începutul primul mileniu î.Hr. Până la sfârşitul secolului XIX denotă o viziune asupra lumii în centrul căreia se afla curtea imperială după care într-o succesiune de cercuri concentrice cu o ierarhie bine definită subalternii imperiali de rang înalt, mediu și inferior, muritorii de rând, statele vasale și în cele din urmă barbarii din afara Tianxiei deci a ordinii şi civilizaţiei.

În centrul Tianxiei se află curtea imperială şi împăratul care este fiul cerului şi de drept în vârful ierarhiei. Precum civilizaţia chineză conceptul apare atestat în jurul Fluviului Galben în jurul polului de putere politică care se va extinde în încercarea de a prelua sub control lumea locuită de chinezi. Interesant că şi în lucrarea Arta Războiului a lui Sun Tzu obiectivul războiului nu este distrugerea ci preluarea sub control adică integrarea în Tianxia, structura ierarhică echivalentă cu ordinea şi civilizaţia, scoaterea din haos. Precum în filosofia clasică greacă filosofia politică chineză porneşte de la premiza în virtutea căreia omul este o fiinţa socială şi tot ce îl priveşte este relaţionat în funcţie de diverse unităţi sociale care în cercuri concentrice de la mic la mare pornesc cu cea mai mica unitate care este familia şi evoluează spre familia lărgită, comunitatea locală, regională, statală şi suprastatală Tianxia.

Tianxia antică cuprindea întreaga comunitate umană fără distincţia de azi între naţional şi internaţional, principiile morale care guvernează ordinea socială de la cea mai mică unitate la cea mai mare fiind aceleaşi. Este de dezbătut dacă, în ce măsură şi la ce nivel principiile confucianiste vizând autoritatea morală şi ierarhia au funcţionat dincolo de spaţiul social restrâns al familiei sau comunităţii locale. China antică a fost unificată şi pacificată în 221 AC prin forţă brută şi nu prin acţiunea latentă a principiilor morale. Până la mijlocul secolului XIX a fost baza filosofiei politice chineze care trăia în propria realitate utopică diferită de sistemul westfalian al statelor naţiune aflate în continuă rivalitate şi căutare a echilibrului de putere în RI.

Tianxia axată pe ideea autorității împăratului chinez asupra a tot ce este sub cer întâlnea o filosofie politică în virtutea căreia China era doar o națiune ce trebuie să trateze cu alte națiuni, să accepte și să trimită ambasadori. Filosofia Tianxiei explică și izolaționismul Chinei respectiv refuzul dinastiei Quing de a deschide China comerțului occidental potrivit unei logici în virtutea căreia China, centrul lumii civilizate nu are ce să importe din afară. Semnarea tratatului de la Nanking cu Marea Britanie ca urmare a înfrângerii din primul război al opiului va marca sfârşitul conceptului Tianxia în accepţiunea sa clasică China intrând în sistemul de relații internaționale al lumii moderne ce implică cel puțin în principiu relații între state suverane egale.

Sursa foto aici.

 În 2005, Zhao Tingyang de la Institutul de Filosofie al Academiei Chineze de Științe a publicat în limba chineză cartea Sistemul Tianxia – Filosofia unei instituții mondiale o carte așteptată de comunitatea politică și academică chineză care dorea articularea unei filosofii a sistemului RI diferit și alternativ la sistemul westfalian de sorginte occidentală, un sistem care să reflecte filosofia tradițională chineză dar şi noul statut în RI câştigat de RP China după decenii de creştere economică. În 2006 și 2009 varianta sintetică a cărții a fost publicată în limba engleză pentru publicul occidental în două articole. Pentru Zhao Tingyang sistemul IR de origine westfaliană nu răspunde provocărilor globalizării, nu este armonios și este intrinsec anarhic, această anarhie fiind la baza multiplelor războaie. Pentru modul de funcţionare efectivă a Tianxiei ca principiu de guvernare politică Zhao oferă exemplul dinastiei Zhu (1046 BC -256 BC) perioada anterioară unificării politice a Chinei când coexistau formaţiuni prestatale rivale sau aliate dar care se supuneau mai mult sau mai puţin autorităţii casei regale Zhou. Dinastia Zhou apare ca autoritate suprastatală a lumii chineze de atunci, responsabilă de ordine, justiţie şi tot ce ţine de binele colectiv şi care intervine doar unde şi când este necesar în eşaloanele inferioare ale puterii politice reprezentată de formaţiuni politice care dispun de autonomie economică, politică şi culturală. Zhao Tingyang a adaptat vechiul concept antic chinezesc cu elemente din filosofia occidentală de la Pax Romana până la kantianul Eseu despre Pacea Eternă respectiv elemente din filosofia Marxist Leninistă, Maoistă cu adaptările ideologice actuale de rigoare de la Deng Xiao până la Hu Jintao și Xi Jiping. La Zhao, Tianxia actuală este o chintesenţă a excepționalismului Chinei și o posibilă soluție în căutarea păcii eterne pe mapamond. Tianxia apare ca alternativă la modelul occidental de conduită în RI. Implică o viziune asupra lumii care începe cu națiunea, dar consideră umanitatea ca întreg putând fi relaţionată cu modul de funcţionare al ONU. Democraţia liberală occidentală în opinia lui Zhao nu poate să asigure armonia, echilibrul și pacea într-o lume globalizată întrucât are la bază interesul individual și egocentric al indivizilor spre deosebire de Tianxia care se concentrează pe interesul colectiv. Pentru Zhao echilibrul puterii din cadrul sistemului westfalian este instabil, fragil și disfuncțional spre deosebire de Tianxia care oferă stabilitate printr-un sistem ierarhic bine definit în care statele puternice ajută statele mai puțin puternice. Zhao mai adaugă ușurința cu care indivizii pot să fie manipulați și dificultatea accesului la informație de calitate condiții în absența cărora democrația occidentală nu este funcțională. Rolul elitelor este important conform lui Zhao atât în vechea Tianxia cât și în cea contemporană dacă aceste elite sunt ghidate de principiile marxist leniniste cu specific chinezesc, doctrina actuală a PCC. Tianxia a evoluat ca şi concept din antichitate până la Zhao dar a reţinut câteva caracteristici fundamentale precum, respectul şi obedienţa faţă de autoritate, importanţa interesului colectiv faţă de interesul individual, importa nata ierarhiei și a centralismului. Tianxia ca alternativă la sistemul westfalian așa cum o descrie și argumentează Zhao este suficient de vag descrisă pentru a se adapta unui larg spectru de posibile evoluții pe scena RI. Astrid Nordin consideră că deși teoretică, vagă și utopică Tianxia are importanța ei în panoplia ideologică a unei mari puteri care se simte responsabilă să ofere soluții globale pornind de la propria specificitate.

Ce semnificație mai are azi conceptul de Tianxia pentru RP China? Punctul de vedere oficial al RP China conform documentelor oficiale ale PCC poate să fie rezumat la cinci elemente de bază care sunt și fundament al conceptului acestui stat cu privire la ordinea mondială şi care diferă de Tianxia. La baza relațiilor internaționale ale Chinei contemporane stă un concept westfalian – Statul național, cu un teritoriu clar definit, cetățenie și un guvern recunoscut de alții ca legitim. Atașarea RP China la conceptul modern al statului națiune rezultă și din cele cinci principii ale coexistenței pașnice formulate în 1953 de premierul Zhou Enlai: respectul reciproc pentru suveranitate și integritate teritorială; neagresiune reciprocă; neintervenția reciprocă în treburile interne ale celuilalt; egalitatea și beneficiul reciproc; și coexistența pașnică. Zhao argumentează că interesul național este într-o măsură crescândă în relație directă cu interesul umanității privită ca o unitate global iar Tianxia în accepțiunea contemporană se referă la umanitate în general în paralel cu recunoașterea statelor naționale moderne suverane egale de iure dar în care altele sunt inegale de facto având de facto mai multe responsabilități. Tianxia antică sau contemporană definită de Zhao are o problemă funcţională în China contemporană deoarece pe de-o parte susţine o alternativă la sistemul westfalian iar pe de alta consideră sacrosante principiile westfaliene de suveranitate şi non-interferenta în afacerile interne. Altfel spus, deşi interesant ca și concept, este încă insuficient definit pentru a oferi o alternativă viabilă la sistemul internaţional actual de sorginte westfaliană.

 „Armonie” – de la Confucius la Partidul Comunist Chinez

Sursa foto aici.

 Este idealul căutat în orice dimensiune a vieții în civilizația chineză inclusiv în politică sau în sistemul internațional. În discursurile politice ale leaderilor de la Beijing creșterea capabilităților economice și militare ale Chinei este declarată a fi armonioasă și pacifistă și în contrast cu dezvoltarea economică și militară a “puterilor imperialiste” care a avut loc în paralel cu imperialismul. Analiștii politici chinezi caracterizează China secolului XXI ca actorul internațional cu predilecție dotat în a exercita puterea de tip “soft” cu mai ales asupra lumii în curs de dezvoltare luând în considerare atât modelul de dezvoltare accelerată cât și tradițiile civilizației chineze în care conceptul de armonie în relațiile cu alte civilizații a fost central. E un discurs adresat scenei RI dar și scenei interne consonant cu modul în care în lumea academică occidentală a fost conceptualizată puterea de tip soft.

Conceptul de armonie în discursul politic chinez are o vechime de cinci milenii și este înrădăcinat în tradiția filosofică chineză. Una dintre primele ideograme ale alfabetului chinez caracterul „He”, simbolizează ideea de armonie și pace. Filosoful Confucius în scrierile sale a dezvoltat și argumentat conceptul de armonie în diversitate, armonia putând sa fie atinsă prin echilibrul celor două. Conceptul de armonie apare în scrierile clasice anterioare dinastiei Qin pentru a descrie o stare dezirabilă de lucruri în societate în care totul este în bună ordine sau un mod ideal de viață. Diverșii misionari creștini care au vizitat China precum italianul Matteo Ricci consemnează modul în care în contrast cu statele europene conducătorii chinezi preferă păstrarea status quo pe plan extern a armoniei și păcii pe plan intern. Conceptul de armonie implică combinare, integrare, coordonarea unor elemente diferite. Armonia implică stabilitate internă un concept esențial pentru politica internă chineză. În timpul mandatului său președintele Hu Jintao a declarat conceptul de armonie exprimat în caracterul “He” ca fiind cel mai semnificativ pentur cultura chineză. Caracterul “He” a și fost expus peste tot în timpul Olimpiadei dela Beijing din 2008 sau expoziției de la Shanghai 2010. 

 Olimpiada de la Beijing (2008). Sursa foto aici.

 Având în vedere centralitatea conceptului armonie în cultura chineză a fost remarcată o diversitate de interpretări, semnificații și uzanțe pentru acest termen de la interpretări daoiste și budiste până la limbajul politic contemporan al PCC. Sursele confucianiste par a fi cel mai adesea citate în descrierea și interpretarea conceptului. În concepția confucianistă tradițională doar elitele care au atins un anumit nivel de înțelepciune prin educație pot să înțeleagă conceptul de armonie. Armonia în societate implică absența anarhiei care la rândul ei presupune obediența față de conducători. O societate guvernată de armonie implică ca fiecare membru al acesteia să aibă un rol și loc bine determinat în care fiecare își îndeplinește îndatoririle respectiv în care se supune unei ordini ierarhice ca într-o familie în care copii se supun părinților iar frații mai mici fraților mai mari. Descrierea lumii exterioare a fost făcută pornind de la contrastul perceput dintre armonia societății chineze și dizarmonia sau haosul extern. Conceptul de armonie al Chinei de ieri sau de azi nu este neaparat consonant și atractiv societăților occidentale care percep armonia internă sau externă în parametrii diferiți. În limbajul politic de la Beijing este uzuală și expresia armonie socială în numele căreia guvernanții chinezi lansează diverse politici vizând atenuarea diferențelor de venituri și standard de viață vizibile în China mai ales între mediul urban cu precadere din zona de est și mediul rural. În acest context conceptul de armonie socială de pe plan intern este coroborat pe plan extern conceptului de lume armonioasă.

Fără un cadru teoretic regional solid, majoritatea analizelor RI referitoare la Asia se realizează prin „ochii occidentali”, ceea cea afectează acuratețea și aplicabilitatea acestora iar faptul că majoritatea teoriilor RI provin dintr-un mediu anglo-american nu se datorează faptului că Asia ar fi lipsită de reflecție teoretică. Unele națiuni precum China au ajuns super-puteri economice și politice globale și pentru anumite părți ale lumii model de dezvoltare economică accelerată. Este momentul ca aceste națiuni să articuleze o teorie a relațiilor internaționale de inspirație proprie care să acceadă în “prima linie” a teoriei RI.

China vrea să își ia revanșa și pe această dimensiune.

*Lucian Jora este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *