
Foto: Monumentul numit „Incidentul din 18 septembrie“ din cadrul Muzeului de Istorie din Shenyang, locul în care, în 1931, trupele japoneze au dinamitat o cale ferată imperială și i-au acuzat ulterior pe chinezi de această faptă, pentru a justifica invazia Chinei. Sursa: CGTN
„Nu uita niciodată umilirea națională, întărind apărarea noastră națională!“, a fost sloganul sub care China a sărbătorit în 2004 „Ziua Educației Naționale pentru Apărare“. Această sărbătoare a fost introdusă în 2001 și este celebrată în fiecare an în cea de-a treia sâmbătă a lunii septembrie. Informal, sărbătoarea este cunoscută sub numele de „Ziua Umilinței Naționale“, ea fiind comemorată în jurul datei de 18 septembrie, pentru a aminti de „incidentul“ din 18 septembrie 1931 care a precedat invazia trupelor japoneze în China.
„Ziua Umilinței Naționale“ este desigur legată de ceea ce chinezii numesc secolul umilinței naționale, un secol pe care nu doresc să-l mai repete vreodată în istoria lor. Sărbătorirea acestei zile este un moment de reafirmare a coeziunii societății chineze în jurul simbolurilor naționale. Pentru a o putea înțelege este necesar să vedem la ce se referă „secolul umilinței“, ce înseamnă el pentru chinezi și cum a fost și este utilizat în discursurile publice ale liderilor politici.
Este o viziune care poate explica, cel puțin parțial, sprijinul larg al populației pentru conducerea Chinei în politica ei externă. La nivelul societăților occidentale – mirate de curând de sprijinul rușilor pentru președintele lor în războiul împotriva Ucrainei –, care au tendința de a privi evenimentele, faptele, fenomenele exclusiv prin prisma propriilor valori și credințe, acest sprijin al populației este puțin perceput și înțeles.
Ce înseamnă „Secolul umilinței” (百年国耻)?

Foto: Căderea unui Imperiu: infanteria regimului Qing mânuind flinte, luptă cu forțele britanice în bătălia de la Chinkiang în timpul Primului Război al Opiului (1839-1842). Sursa aici.
Această sintagmă „secolul umilinței“ intrată în cultura și în mentalul chinezilor denumește perioada în care puterile occidentale, Rusia și Japonia au intervenit în China. Ea a început în timpul primului război al opiumului din anul 1839, când atunci când Anglia a invadat sudul Chinei, a continuat pe parcursul secolului al XIX-lea și în prima parte a secolului XX, când statul chinez a fost nevoit să încheie tratate nefavorabile cu puteri străine atacatoare, a culminat cu atrocitățile comise de Japonia în Manchuria în anii ’30 ai secolului XX și perpetuate în perioada celui de-al doilea război mondial și s-a finalizat odată cu eliberarea Chinei de trupele străine și cu victoria comuniștilor chinezi care au proclamat Republica Populară Chineză în anul 1949.
China, de-a lungul istoriei ei multimilenare, s-a perceput întotdeauna ca centrul lumii, celelalte nații fiind considerate inferioare și trebuind să practice „ritualul ploconirii“, prin care recunoșteau superioritatea împăratului Chinei. Dezvoltându-se izolat de națiunile europene, China și-a perpetuat această credință despre ea însăși, că este țara cea mai importantă și mai puternică. Cu statele vecine a dezvoltat un sistem de relații tributare și în rarele contacte cu state mai depărtate au spus clar că așteaptă aceeași considerație pentru împăratul lor pe care o aveau din partea statelor tributare.
Contactul cu statele europene – care între timp se dezvoltaseră economic și industrial mult peste China – din secolul al XIX-lea a fost un șoc pentru imperiul chinez. Începând cu primul război al opiumului din 1839, China a pierdut luptele cu armatele moderne ale timpului, în acest caz cu Marea Britanie, și a fost nevoită să practice o politică de deschidere față de imperiile europene, cărora li s-a alăturat ulterior Japonia. Rând pe rând, Imperiul chinez a pierdut controlul asupra unor porturi de-a lungul coastelor chineze și a fluviului Yangtze, asupra cărora puterile străine aveau drepturi privilegiate dar a ajuns și să piardă în întregime teritorii extinse, printre care și Hong Kong-ul. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea Japonia, la rândul ei, a preluat controlul asupra Taiwanului, Coreei și a Manciuriei (pentru ca mai târziu, în anii ’30 ai secolului XX să pătrundă și mai adânc în interiorul Chinei). Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Austria, Statele Unite, Rusia, Japonia beneficiau de concesiuni asupra unor sectoare economice chineze importante, precum căile ferate, controlau zone mari din China, din nord până în sudul țării și obținuseră despăgubiri importante în urma conflictelor armate pe care le câștigaseră cu Imperiul chinez.
Toate acestea au condus la o slăbire nemaiîntâlnită a statului chinez în fața unor forțe străine. Rezultatul a fost căderea Imperiului Qing și proclamarea ulterioară a republicii în 1912. Acest moment nu a fost unul de reconstituire și întărire a statului chinez, din contră, următoarele decenii au fost unele caracterizate de numeroase lupte interne de care au profitat în continuare forțe străine, Japonia ocupând o parte importantă a Chinei în perioada celui de-al doilea război mondial care, în istoria Chinei, este cunoscut ca al doilea război sino-japonez. Finalul războiului mondial a generat războiul civil dintre naționaliști și comuniști, pentru ca doar la finalul acestuia, soldat în 1949, cu victoria Partidului Comunist Chinez, statul chinez să fie refăcut după noua ideologie a partidului câștigător. Proclamarea Republicii Populare Chineze la 1 octombrie 1949 este data oficială la care chinezii consideră că s-a terminat „secolul umilinței naționale“.
Această viziune asupra „secolului umilinței“ este centrată asupra statului chinez și asupra pierderilor pe care le-a suferit în acest secol. Ea trece însă cu totul sub tăcere aspectele pozitive ale interacțiunii dintre China și țările dezvoltate, evidențiate de mai mulți cercetători ai spațiului sinic. Contactul Imperiului chinez cu imperiile europene i-au silit pe chinezi să conștientizeze gradul de înapoiere economică în care se aflau. Această realitate nu a fost luată în considerare de chinezi decenii la rând după sfârșitul primului război al opiumului, ei continuând să creadă cu tărie în superioritatea lor, chiar în fața evidenței dată de pierderea conflictelor armate. Răscoala boxerilor (1899-1900) va fi cea care îi va convinge pe mulți lideri chinezi că tehnica și echipamentul occidentalilor le este net superior. În timpul acestei răscoale, chinezii au luptat cu mâinile goale, bazându-se pe tehnicile artelor marțiale, cu armele moderne de care dispuneau atunci occidentalii, puști și tunuri, fiind desigur învinși. După acest moment a început prima modernizare mai serioasă a armatei chineze, continuată în limita posibilităților economice ale țării, pe parcursul deceniilor următoare. Chinezii au știut astfel să beneficieze de contactul cu imperiile moderne, învățând și preluând elementele devoltării economice occidentale care i-au ajutat să-și dezvolte propriul stat.
Semnificația „secolului umilinței” pentru chinezi

Foto: Caricatură franceză de la sfârșitul secolului al XIX-lea, numită China: Tortul Regilor și al Împăraților, care îi arată pe împăratul Franței, Regina Marii Britanii, Kaiser-ul Germaniei, Țarul Rusiei și Împăratul Japoniei cum împart China. Caricatura a fost intens utilizată de chinezi în asociere cu întregul „secol al umilinței“. Sursa: Visualizing Cultures.
Chinezii au o legătură aparte cu istoria lor, așa cum o scriu și o percep ei înșiși, și raportarea la aceasta are cu mult mai multe semnificații decât în alte țări. Întotdeauna ei au fost mândri de istoria lor îndelungată. Toate națiunile au un mit fondator de la care își revendică existența și dezvoltarea. În cazul chinezilor însă, pare să nu existe, pentru că, așa cum remarca și Henry Kissinger, o caracteristică a civilizației lor este aceea de a se confunda cu istoria însăși. Longevitatea lor milenară și „izolarea“ asumată în care s-au dezvoltat, le-a creat chinezilor o imagine aparte despre ei înșiși, rezumată de conceptul Imperiului de Mijloc ca centru al lumii. „În istoria sa multimilenară, China nu a fost niciodată obligată să aibă de-a face cu alte țări sau civilizații comparabile cu ea în amploare și rafinament.“ Chinezii sunt mândrii de civilizația lor ce durează din antichitate, cu un trecut glorios și o bogată moștenire culturală care a fost încorporată în procesul de formare a identității naționale chineze. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, China, prin dinastia Qing dominase Estul Asiei, continuând tradiția milenară a Imperiului de Mijloc.
Decăderea din secolul al XIX-lea a fost atât de abruptă, încât a fost greu de asimilat atât de chinezii simpli cât și de elitele conducătoare. Ei consideră și astăzi că nu există nicio națiune care să fi decăzut atât de mult ca a lor în „secolul umilinței“, de la un imperiu vast la un stat sfârtecat și/sau ocupat de străini. Această decădere le-a afectat demnitatea națională, resimțită la nivelul indivizilor și al statului.
De asemenea, centralitatea statului în diversele forme pe care le-a îmbrăcat de-a lungul timpului, a constituit permanent un reper pentru societatea chineză. Chiar în perioadele de divizare a imperiului, chinezii au avut întotdeauna ca reper propriu monarhia chineză. Este un mod de gândire specific unei societăți care a valorizat cu prioritate statul și comunitatea în dauna individului.
„Secolul umilinței“ are o strânsă legătură cu credința chinezilor despre ei înșiși și cu memoria istorică care a fost cultivată atât la nivel individual cât și la nivel oficial. În antiteză cu credința despre propria lor superioritate naturală, „secolul umilinței“ a devenit o perioadă care le-a afectat demnitatea chinezilor iar istoria ei a fost perpetuată atât la nivel individual – prin povestirile transmise la nivel individual, din generație în generație, de obicei între membrii familiilor -, printr-o întreagă literatură care a apărut ulterior și care evoca experiențe personale trăite în „secolul umilinței“, cât și la nivel oficial. Astfel, chinezii percep acest secol al umilinței ca pe singurul secol din istoria lor, când China a fost atacată, agresată și împărțită de puteri străine.
„Secolul umilinței“ este folosit pentru a-i învăța pe chinezi cine sunt și cum arată lumea“, scrie profesorul Zheng Wang într-o lucrare intitulată Never Forget National Humiliation: Historical Memory in Chinese Politics and Foreign Relations. În opinia profesorului chinez care este director al Centrului pentru Pace și Studiul Conflictelor și profesor la Școala de Diplomație și Relații Internaționale a Universității Seton Hall din Statele Unite, semnificația acestei sintagme pentru chinezi este una specială; ea face parte din așa-numita „cultură profundă“, ce înglobează valori, norme, înțelesuri și este opusă „culturii de suprafață“ care include obiceiuri, tradiții etc. Memoria istorică asociată „secolului umilinței“ a devenit de-a lungul deceniilor „o normă socială construită… care influențează gândurile și acțiunile oamenilor.“ Această memorie istorică transmisă din generație în generație este cea care explică, în opinia profesorului Zheng Wang, susținerea pe care tinerii chinezi de astăzi, școliți în prestigioase universități occidentale, o au și o afirmă pentru conducerea actuală a Chinei.
Pentru cercetătorii occidentali, tăria acestei sintagme în mentalul colectiv chinez are de-a face cu naționalismul și cu propaganda Partidului Comunist Chinez ce utilizează intens simbolurile istorice în folosul propriu. Cartea profesorului britanic William A. Callahan, China: The Pessoptimist Nation este revelatoare în acest sens: „Departamentul Central de Propaganda al Partidului Comunist Chinez (PCC) folosește marea narațiune a Secolului Umilirii Naționale pentru a socializa poporul chinez în patrioți care trebuie să lupte continuu împotriva forțelor străine ostile.“
Profesorul Zheng Wang susține însă altceva: poveștile despre „secolul umilinței“ au fost transmise în diferite forme de chinezii înșiși la nivel individual, în cadrul familiilor, texte istorice, literare etc. Ea există și este transmisă prin diferite forme ale culturii populare chineze. Sentimentul umilinței naționale exista așadar în societatea chineză iar PCC-ul nu a făcut decât să-l preia și să-l propage într-o multitudine de forme: campanii de educare națională, muzee, monumente și alte locuri comemorative, sărbători și zile naționale etc. Este ceea ce susține și profesorul britanic David Scott, autor a două volume despre China: „Liderii Republicii Populare Chineze au folosit și încurajat discursul umilinței, dar nu ei l-au creat; el exista deja.“
Utilizarea „secolului umilinței“ de elita politică

Foto: sursa aici.
Sentimentul umilinței naționale și discursul asociat acestuia a fost folosit de toți președinții Chinei, chiar înainte ca „secolul umilinței“ să se sfârșească! Primul președinte al Republicii, considerat „părintele fondator și tatăl Chinei moderne“, Sun Yat-Sen dar și Chiang Kai-Shek, conducătorul guvernului naționalist al Chinei între 1928 și 1949 au exprimat adesea în discursurile lor sentimentul umilinței naționale și dorința ca statul chinez să fie eliberat de forțele străine ocupante, să devină independent și să-și recapete din nou forța și demnitatea în lumea civilizată.
Ulterior, în octombrie 1949, Mao Zedong, în timpul discursului în care proclama Republica Populară Chineză a vorbit despre „secolul umilinței“ în termenii ideologiei marxist-leniniste, evocând „opresiunea și exploatarea imperialismului străin.“ Este momentul care e considerat că a însemnat sfârșitul „secolului umilinței“ și începutul utilizării lui la cel mai înalt nivel politic. Cu toate acestea, Mao s-a referit ulterior foarte rar la această perioadă din istoria Chinei și nici nu a folosit sintagma în scop politic. În schimb, urmașul lui Mao, Deng Xioaping făcea adesea referiri la „secolului umilinței“ în timpul discursurilor sale, și mai ales la ce trebuie să învețe chinezii din acest secol, subliniind constant ceea ce considera că i-a lipsit Chinei în acea perioadă, și anume respectul pe care ea l-a arătat altor popoare și de care nu s-a bucurat în „secolului umilinței“: „chinezii nu vor mai fi intimidați… ei s-au simțit inferiori mai mult de un secol, dar acum… s-au ridicat în picioare“. Și succesorii lui Deng Xiaoping au dus mai departe acest tip de discurs, atât Jiang Zemin, Hu Jintao, prim miniștrii și alți lideri ai statului.
Multe oficialități ale statului chinez au subliniat adesea importanța acestei perioade din istorie pentru memoria colectivă a Chinei. Una din reacțiile populației la reamintirea constantă a realităților „secolului umilinței“ este o hipersensibilitate la orice dezbatere despre integritatea teritorială, suveranitate și respect tocmai din cauza acestei perioade de umilință în fața străinilor pe care au suportat-o timp de un secol. Pe de altă parte, întoarcerea Hong Kong-ului la China este celebrată în fiecare an ca dovadă a depășirii umilințelor la care a fost supus poporul chinez.
Și președintele Xi Jinping a utilizat sintagma dar el este cel care a produs o schimbare importantă vizavi de aceasta. Cu ocazia sărbătoririi centenarului Partidului Comunist Chinez, în iulie 2021, președintele Xi a spus: „Nu vom mai permite niciodată vreunei forțe străine să ne agreseze, să ne asuprească sau să ne subjuge. Oricine ar încerca să facă acest lucru se va găsi pe un curs de coliziune cu un mare zid de oțel forjat de peste 1,4 miliarde de chinezi.“ De ce este semnificativ acest discurs? „Secolul umilinței“ pare să fi indus chinezilor un sentiment de inferioritate față de națiunile occidentale și Japonia, perpetuat de-a lungul deceniilor după proclamarea RPC, dată fiind înapoierea economică a țării. După creșterea economică explozivă pe care a înregistrat-o China în ultimele decenii, care a adus-o în postura de a doua economie a lumii, liderii chinezi consideră că a sosit momentul ca inclusiv populația să scape de acest sentiment de inferioritate față de occidentali.
Acest tip de discurs îl regăsim inclusiv în presa chineză de limbă engleză care-l folosește pentru a ataca Occidentul. „Chinezii au ieșit din patosul secolului de umilire, deși Occidentul pare că dorește ca secolul său de agresiune să continue. În mod ironic, acele puteri occidentale care obligau țările să-și deschidă piața, îmbrățișează acum populismul și protecționismul împotriva globalizării și consideră cultura străină o formă de forță invazivă sinistră. Este chinezul care nu poate arunca umbra suferințelor trecute sau este Occidentul care nu poate face față în mod egal altor civilizații?“, scria cotidianul Global Times, într-un articol sugestiv intitutat „Este China încă bântuită de secolul umilinței?“. Iar China Daily scria în noiembrie 2021 că „poporul chinez s-a ridicat, scuturând secolul umilinței, coroborând ideea că fără Partidul Comunist, nu ar exista Noua China“. De altfel, ieșirea din „secolul umilinței“ este asociată de chinezi cu Partidul Comunist Chinez, partidul fiind cel care a pus capăt acestei perioade negre din istoria Chinei iar această conexiune fiind propagată intens de mass media.
„Secolul umilinței“ a rămas în memoria istorică a chinezilor ca singura perioadă neagră din istoria lor. El este asociat intrinsec cu puterile străine care au impus Chinei tratate inegale, pierderi materiale și teritoriale. Fie ca au depășit sau nu „trauma secolului umilinței“, pe care chinezii oricum nu vor să o uite, ei rezonează puternic la discursul oficial pe această temă ca și la orice discurs care promovează suveranitatea națională în relaționare cu orice putere străină.
*Cristina Vohn este doctor al Universității din București și cercetător ştiinţific la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.