Foto: Pe podul din Zhengdong, Cartierul nou, Zhengzhou. Sursa aici.
Gabriela Tănăsescu*
„Miracolul creșterii Chinei” 中國增長奇蹟 [Zhōngguó zēngzhǎng qíjī] este încă un subiect dezbătut intens. Marile realizări ale reformei economice a Chinei au fost recunoscute drept „un miracol în istoria dezvoltării economice umane” (Lin, 2004:2). Ascensiunea economică a Chinei a succedat „ascensiunea Asiei” de Est și Sud-Est ori „miracolului est asiatic”, anume creșterii economice rapide a Japoniei, a „celor patru Tigri Asiatici” ‒ Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud și Taiwan ‒ și a „Tigrilor în creștere” ‒ Indonezia, Malaezia și Thailanda, îndeosebi. „Economii asiatice înalt performante” (high-performing Asian economies ‒ HPAEs), Japonia și ambele categorii de „Tigri” (economiile „Dragon”), au obținut între anii 1960-1990 cea mai rapidă și consistentă creștere din lume și cele mai importante reduceri ale inegalității ‒ aproximativ 7% rata medie de creștere a PIB-ului între anii 1960-1985 și 5,5% media anuală de creștere a venitului real pe cap de locuitor între anii 1960-1990 (WB Report, 1993: 29, 28).
Sursa foto aici.
Conform unui raport al World Bank publicat în 1993, China, cu o creștere de 5,8% pe an [venitul real pe cap de locuitor] din 1965, ar fi putut „pretinde să se alăture HPAEs”, dat fiind că între China și HPAEs „există similarități izbitoare în patternul general de creștere” (WB Report, 1993: 28, 59). Acest pattern („regional”) „de creștere rapidă” care a „cauzat succesul Asiei de Est” ori „setul de politici economice favorabile pieței” („market-friendly” ‒ „amestecuri diferite de politici laissez faire și comercial mercantiliste” promovate de „guverne pro-business”) (Lucas, 1993: 252) a avut ca „motoare principale” investițiile interne private și creșterea rapidă a capitalul uman, anume „acumularea superioară de capital fizic și uman” (Lucas, 1993: 5). „Fundamentele” (sau elementele de bază ale) patternului au inclus: (a) acumularea superioară sau niveluri înalte de economisire financiară internă în scopul susținerii unor niveluri înalte ale investițiilor; (b) mai bună alocare a resurselor, în principal o mai bine educată forță de muncă ‒ acumularea capitalului uman sau a „capitalului de cunoaștere” (Lucas, 1993: 253) ‒ și un sistem mai eficient de administrație publică; (c) îmbunătățirea productivității; (d) management macroeconomic performant („ingredient major în realizarea unei creșteri rapide”) reflectat în asigurarea cadrului esențial pentru investițiile private (capital din străinătate, prin investiții directe, capital de portofoliu și împrumuturi bancare), creșterea integrității și accesibilității sistemului bancar, creșterea eficienței politicilor fiscale și monetare, menținerea unor impozite scăzute și a distorsiunilor de preț în limite rezonabile, orientarea economiilor către exporturi și deschiderea lor către idei și tehnologie din străinătate; (e) intervenția guvernului ‒ „sistematică și prin diferite canale ‒ pentru a stimula dezvoltarea și, în unele cazuri, dezvoltarea unor industrii specifice” (WB Report, 1993: 5).
Foto: Marele teatru național al Chinei, Beijing. Sursa aici.
Foto: ZHD Beijing Daxing International Airport. Sursa aici.
Între formele politicilor intervenționiste menționate în Raportul WB s-au situat: „direcționarea și subvenționarea creditelor către industriile selectate, menținerea unor rate scăzute ale dobânzii pentru constituirea de depozite și menținerea plafoanelor la ratele pentru împrumuturi în scopul creșterii profiturilor și a veniturilor reportate, protejarea înlocuitorilor interni de import, subvenționarea industriilor în declin, înființarea și sprijinirea financiară a băncilor guvernamentale, realizarea de investiţii publice în cercetare aplicată, stabilirea unor ținte de export specifice firmelor și industriei, dezvoltarea instituțiilor de marketing pentru export și schimbul de informații pe scară largă între sectorul public și cel privat” (WB Report, 1993: 5-6). În privința acestor politici intervenționiste, experții WB au atras atenția asupra dificultății stabilirii unor legături statistice între creștere și o intervenție specifică și, cu atât mai greu, a stabilirii unei cauzalități.
Sursa foto aici.
Comparația între China și HPAEs a fost însă considerată „problematică” din cauza diferențelor importante dintre ele în privința „structurii de proprietate, metodelor de guvernare corporativă și civilă și dependenței de piețe” și a „fluxului deosebit de rapid…” (WB Report, 1993: 1). Ca atare, în 1993, după 14 ani de reformare a economiei, China nu a fost inclusă în categoria „economiilor miraculoase” din Asia de Est, în ciuda „argumentului puternic” în favoarea includerii. China a fost inclusă în „gruparea regională” Asia de Est a economiilor cu venituri medii și mici din estul și sud-estul Asiei și din Pacific, în anumite evaluări din Raportul WB ele apărând ca economii în curs de dezvoltare. De specificat că și IMF clasifica China ca țară în curs de dezvoltare, anumiți autori accentuând în acest sens nu doar experiența foarte diferită a Chinei în privința reformei economice în raport cu țările „aflate în tranziție”, ci și întârzierea ei în a se „mișca înspre democrație”, deși, cu cea mai mare populație și a treia cea mai mare țară după suprafață din lume, era mai descentralizată din punct de vedere politic și economic decât Rusia și țările est europene (Solomon, 1999: 124). Motivele neincluderii Chinei în categoria „economiilor miraculoase” asiatice pe care Raportul WB le-a precizat au fost: (a) concentrarea la nivel regional a creșterii recente foarte rapide a Chinei; (b) experiența „mai recentă” decât cea a Japoniei și a economiilor „Dragon” de creștere foarte rapidă și, îndeosebi, (c) „natura diferită a cadrului de politică economică din China” față de cel din celelalte opt HPAEs. Îndeosebi acest „cadru”, în fluxul „atât de rapid”, a făcut „și mai problematice încercările de înțelegere a legăturilor dintre politica publică și creșterea economică pe o bază inter-economii” (WB Report, 1993: 76). Dincolo de dificultatea invocată de a compara „economia socialistă de piață” ‒ ceea ce Raportul WB a vizat în fapt prin „cadrul de politică economică” ce diferențiază China de HPAEs ‒ cu cele opt HPAEs, experții BM au considerat totuși că miracolul economic al Asiei de Est datorează mult creșterii extrem de rapide a Chinei și că evaluarea creșterii economice din Asia de Est nu ar fi completă fără luarea în considerare a performanțelor Chinei.
Foto: Mulțime de oameni în Nanjing Road din Shanghai, cel mai populat oraș din China. Sursa aici.
China, cu o populație numeroasă în comparație cu populațiile însumate ale tuturor celor opt economii cu creștere „miraculoasă” și o suprafață de aproape trei ori mai mare, a construit pe „realizările pre-reformă” din educație, sănătate, stabilitate economică. De observat că în anumite analize „cei șaptezeci de ani” postbelici sunt ani „de dezvoltare economică”, iar „cei patruzeci de ani” de după 1978 sunt ani „de reformă și deschidere” (Cai, 2019: 8). „Contrar opiniei occidentale conservatoare”, în timpul erei Mao, economia Chinei a obținut anumite succese: o creșterea medie anuală de 7-8% timp de peste 40 de ani după război (care putea „sugera o «nouă putere în ascensiune»”), inflație scăzută menținută pe parcursul a trei decenii până în 1978, deficite bugetare mici și dezechilibre externe minore. Spre deosebire de multe țări în curs de dezvoltare, în perioada pre-reformă, China a avut datorii externe minime, menținute printr-o politică constantă în acest sens.
Această politică a întărit capacitatea Chinei de a atrage investiții și împrumuturi străine de pe piețele internaționale. Îmbunătățiri au fost înregistrate și în domenii precum îngrijirea sănătății și alfabetizarea. Deși nu a fost evidentă nicio criză la nivel macroeconomic, veniturile scăzute au generat nemulțumiri tot mai mari față de sistem, îndeosebi în mediul rural (Jaggi, Rundle, Rosen, and Takahashi, 1996: 2). În această ultimă privință, este deosebit de relevantă și ilustrativă sublinierea că în perioada 1952-1978, „potrivit datelor calibrate la paritatea puterii de cumpărare”, rata medie de creștere a PIB-ului Chinei a fost de 4 până 4,4%, în raport cu rata generală de creștere de 4,3% a „țărilor bogate”, ceea ce s-a tradus într-un PIB-ul pe cap de locuitor de doar 538 $, reprezentând doar 8,7% din venitul mediu al țărilor bogate, în condițiile în care populația Chinei era de 554 de milioane, reprezentând 21,9% din populația globului (Cai, 2019: 26-27).
„Reforma economică și deschiderea” s-au tradus într-o creștere medie anuală a PIB-ului de 9,4% din 1979 până în 1989, „un val de 11,4% din 1982 până în 1988”, o restrângere de scurtă durată a creșterii la 4,4% în 1989 și la 4,1% în 1990, apoi o revenire rapidă de 12% în 1992. Așa cum au conchis analiștii WB, în anii 1980 doar cele 8 HPAEs au obținut o astfel de creștere rapidă și susținută. Aidoma HPAEs, China a reușit să diminueze sărăcia, să obțină de fapt „cea mai mare reducere [a sărăciei] care a avut loc vreodată în lume” (Raportul WB, 1993: 59; Zakaria, 2008: 3; WB, 2022) ‒ creșterea ei economică răspândindu-se suficient de rapid pentru a scoate din sărăcie aproximativ 160 de milioane de oameni până în 1993 [mai mult de 400 de milioane până în 2008 și mai mult de 800 de milioane până în aprilie 2022] și pentru a-i „absorbi treptat pe cei săraci în economia crescândă și eficientă” (Zakaria, 2008: 3) ‒; să îmbunătățească standardul de viață al populației; să își bazeze creșterea rapidă pe o agricultură solid reformată și pe o promovare a exportului prin politică guvernamentală; să crească productivitatea (în agricultură și în sectoarele orientate către export din provinciile sudice îndeosebi, care au atras un amplu flux de investiții din Hong Kong și Taiwan); să impună un sistem de stimulente care a generat mari economii de numerar investite de fermieri în întreprinderi orășenești și sătești; să impună pentru impulsionarea exportului stimulente precum scutiri fiscale, „privilegii de păstrare a valutei” și scutiri ale importurilor de taxe vamale (Raportul WB, 1993: 59). Datele ulterioare Raportului WB au aratat că în 1993-1994 economia „supraîncălzită” a Chinei a crescut cu aproximativ 13%, în 1997 inflația a scăzut la aproximativ 1% și economia a crescut cu aproape 9%, activitate economică slăbind la începutul anului 1998 din cauza efectelor crizei din alte țările asiatice asupra economiei chineze. În 1998, deși venitul pe cap de locuitor ajunsese la doar aproximativ 770 $, era de 14 ori mai mare decât cel din 1980. Trebuie accentuat în această privință că populația imensă a Chinei ‒ de peste 1,3 miliarde de oameni în mai 2021, adică de patru ori populația SUA ‒ implică un venit pe cap de locuitor ‒ în 2021 de 11.890 $ (WB data, 2022) ‒ scăzut chiar dacă economia acestei țări o depășește pe cea a Statelor Unite în PIB-ul total. Atâta timp cât China nu depășește statutul de țară cu venit mediu superior (upper middle income), este probabil să rămână a doua economie din lume pentru o mare parte a secolului al XXI-lea.
Creșterea economică a Chinei între anii 2000-2010
| An | 2000 | 2001 | 2002 | 2003 | 2004 | 2005 | 2006 | 2007 | 2008 | 2009 | 2010 |
| Creșterea PIB (%) | 8,5 | 8,3 | 9,1 | 10 | 10,1 | 11,4 | 12,7 | 14,2 | 9,7 | 9,4 | 10,6 |
Creșterea economică a Chinei între anii 2010-2021
| An | 2011 | 2012 | 2013 | 2014 | 2015 | 2016 | 2017 | 2018 | 2019 | 2020 | 2021 |
| Creșterea PIB (%) | 9,6 | 7,9 | 7,8 | 7,4 | 7 | 6,8 | 6,9 | 6,7 | 6 | 2,2 | 8,1 |
Sursa: The World Bank Data, GDP growth annual (%), disponibil aici.
Cu o creștere anuală de peste 9% timp de aproape treizeci de ani, China a obținut cea mai rapidă rată înregistrată în istorie, „magnitudinea schimbărilor” ei fiind aproape inimaginabilă: mărimea economiei s-a dublat la fiecare opt ani timp de trei decenii; exporturile dintr-o singură zi în anul 2008 au fost mai mari decît întregul export al anului 1978, urbanizarea s-a desfășurat într-un ritm rapid, douăzeci de orașe cu cea mai rapidă creștere din lume fiind toate în China (Zakaria, 2008: 89, 90). Alte recorduri adesea menționate: China este „cel mai mare deținător de bani din lume”, acumulând o rezervă valutară de 1.5 trilioane $ în 2008 ‒ cu 50% mult decât cele ale țării situate pe locul al doilea în lume (Japonia) și de trei ori mai mult decât posesiunile întregii Uniuni Europene, deținerea unor astfel de rezerve masive explicând „reziliența formidabilă a Chinei în fața oricăror șocuri sau crize” (Zakaria, 2008: 92) ‒ și de 3.1041 trilioane $ până la sfârșitul lui iulie 2022 și devenind cel mai mare creditor financiar al SUA între 2008-2015 și din 2017 până în prezent (investiții publice și private în titluri de trezorerie americane). Împrumuturile acordate în străinătate de China Development Bank au depășit împrumuturile Băncii Mondiale cu 10 miliarde $ în anii 2008-2010, prin împrumuturile acordate China căutând să dobândească un rol global pentru moneda națională. China este cel mai mare producător mondial de cărbune, oțel și ciment și cea mai mare piață de telefoane mobile din lume.
Sursa foto aici.
Exporturile Chinei către SUA au crescut cu 1.600% în ultimii cincisprezece ani (raportat la anul 2008). China este producătorul a două treimi din fotocopiatoarele, cuptoarele cu microunde, DVD playerele și încălțămintea lumii (2008) ‒ motiv pentru care ar trebui să preia titlul de „atelier al lumii” ‒ și furnizorul dominant al produselor low-cost; deține cea mai mare corporație cotată la bursă, cele mai mari fabrici și cel mai mare mall din lume și constituie deopotrivă „una dintre cele mai deschise economii din lume”, importurile din Statele Unite crescând de peste șapte ori până în 1993.
În evaluarea lui Fareed Zakaria, „trăgând linie, aceasta este combinația de factori care fac China unică. Este… economia majoră cu cea mai rapidă creștere, cel mai mare producător, al doilea cel mai mare consumator, cel mai mare economisitor și (aproape sigur) al doilea cel mai mare cheltuitor militar” (Zakaria, 2008: 92).
*Dr. Gabriela Tănăsescu este cercetător în cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române (ISPRI).