China – în capcana controlului demografic. Povara grea a „Politicii copilului unic”

Ruxandra Iordache*

Surse foto aici.

Politica copilului unic face parte dintr-o suită de măsuri de control demografic instituite de statul chinez, măsuri care trebuie raportate la contextele specifice ce le-au generat. Originea problematicii demografice ar putea fi așezată, în istoria contemporană, în epoca socialismului dur chinez, și nu este lipsită de evoluții sinuoase și contradictorii.

Presiuni demografice și măsuri ideologice

Primele îngrijorări ale guvernului chinez vizavi de creșterea demografică explozivă s-au conturat ca urmare a concluziilor recensământului din 1953. Rata mare de creștere a populației impieta asupra obiectivului de dezvoltare economică. O primă campanie de limitare a nașterilor, fără mare succes, a fost demarată în 1956, urmată de o reacție inversă de respingere a controlului natalității în contextul suprimării de către Mao a mișcării contestare O sută de flori (primăvara lui 1957).

Foto: Liderul Mao. Sursa aici.

          În același timp, prin propriile sale principii constitutive, aplicate populației, regimul comunist a adus, începând cu anii ՚50, mari modificări în structura familiei tradiționale în sânul majorității Han, mai ales în mediul rural: egalitatea între bărbați și femei, uniunea prin consimțământ mutual, monogamia obligatorie, predarea obligatorie a bunurilor casnice către stat, obligația separării spațiilor de dormit pentru femei și bărbați, organizarea colectivă a meselor și a creșterii copiilor au generat scăderi ale natalității în această perioadă, care s-au coroborat cu efectele negative ale foametei din timpul Marelui Salt Înainte (1958-1961).

Foto : „Marele salt înainte”. Surse foto aici.

Pe acest fond, în care scăderea populației însemna lipsa forței de muncă, autoritățile chineze decid, în prima parte a anilor ՚60, să permită refacerea naturală a structurii familiilor majorității etnice Han. În 1962 deja, o nouă campanie de limitare a natalității era lansată cu un oarecare succes, fiind abandonată în 1966, în contextul Revoluției culturale.

Foto: Sursa foto aici.

          Aceste abordări oscilante au avut drept urmare mari creșteri demografice după 1964, și mai cu seamă în 1971. În acest nou context, directiva dată de Zhou Enlai privind limitarea nașterilor devine ”politică națională fundamentală”, sloganul acestei politici demografice fiind sugestiv: wan, xi, shao (târziu – întârzierea căsătoriei, spațiat în timp – apariția tergiversată a copiilor, puțin – număr mic de copii) (Evélyne Sullerot, 2005).

De la Mao la Deng

Un prim prag, stabilit încă de la primele campanii și preluat de Zhou Enlai, a fost limitarea numărului de copii ai unui cuplu la 2 sau 3 (Isabelle Attané, 2016). Având în vedere că în mediile rurale familiile tradiționale aveau și 8 copii, este de înțeles faptul că scăderea fecundității a fost la acea vreme unică prin caracterul ei abrupt: de la 5,8 copii/femeie în 1970, la 2,4 (1,4, în mediul urban) în 1979. Totuși, după moartea lui Mao, această formă de control social s-a intensificat și a luat forma Politicii copilului unic, în condițiile menținerii unui ritm în continuare galopant de creștere demografică.Politica copilului unic se va corela cu obiectivul de dezvoltare economică vizat de reformele din 1978 (liberalismul economic și reformele lui Deng Xiaoping), care au propulsat China într-o nouă paradigmă politico-economico-socială.

Foto: Reformele economice, 1978. Sursa foto aici.

În 1982, limitarea nașterilor a devenit o îndatorire constituțională (Isabelle Attané, 2005). În 2002, obiectivul Politicii copilului uniceste reafirmat prin Legea privind populația și limitarea nașterilor. Sintetizând, după perioada comunismului dur, când problema controlului natalității era abordată mai degrabă din perspectiva dogmatismului ideologic, s-a făcut tranziția către o perspectivă malthusiană care s-a și menținut vreme de decenii (Isabelle Attané, 2005) și care și-a găsit o expresie ilustrativă în Politica copilului unic.

          Dimensiunea poate cea mai stridentă a unei astfel de politici este faptul că impunea familiilor să se limiteze la a avea un anumit număr de copii; nu trebuie pierdute din vedere însă aspectele sale complementare, și anume stabilirea unei vârste minime pentru căsătorie – 23/25 de ani în cazul femeilor în mediul rural/urban, 25/28 de ani în cazul bărbaților în mediul rural/urban –, și întârzierea automată a momentului nașterii copilului. Merită reamintit că Politica copilului unic se aplica etniei majoritare Han, nu și minorităților etnice (Josiane Froissart, 2010) ce locuiau în zonele rurale periferice și nu erau integrate marelui proiect național de dezvoltare. De asemenea, cele mai stricte prescripții alePoliticii copilului unic s-au aplicat populației urbane (Isabelle Attané, 2005).

          Dat fiind că a ajuns să interfereze cu forțe generate de instinctele naturale sau de fonduri culturale și religioase preexistente (precum confucianismul), aplicarea Politicii copilului unic a generat în planul vieții individuale și sociale reacții complexe și subtile, forme de adaptare și de rezistență, adevărate provocări pentru intenția inițială a acestei politici de stat. Transgresând legea, aranjamentele individuale constau fie în a nu declara nașterea următorilor copii (aproximativ 3 milioane de copii anual rămân nedeclarați, cf. Cecilia Stroe, 2010, ”Chinezii ascund milioane de copii anual”), ceea ce îi condamna pe aceștia la o non existență socială, la o viață în afara oricărui sistem, a oricărei recunoașteri oficiale, generând o categorie denumită cu sintagma copii la negru; fie în acte de corupție, diferiți funcționari ”ignorând” cu prețul unei sume consistente de bani prezența unui al doilea sau al treilea copil al cuplului; fie, mai recent, în a accepta plata unei amenzi consistente,  opțiune susținută de o reușită economică, etalată de altfel în acest fel. Pe lângă situațiile de felul celor amintite mai sus, nu putem lăsa sub tăcere realitatea dureroasă a avorturilor forțate, asupra cărora puteau decide ofițerii de ”planning” familial, vigilenți în a depista femeile purtătoare de copii ilegali și aflate în imposibilitatea de a achita amenda sau de a cumpăra tăcerea administrativă. Această realitate este negată de oficialități dar documentată de organizații precum Drepturile Femeilor fără Frontiere (Carol Wickenkamp, ”China joacă alba-neagra cu politica unui singur copil”, 18.11.2013).

          Abaterile de la norma impusă de Politica copilului unic reflectau diferite necesități individuale sau sociale, unele cu o puternică dimensiune practică.  În mediul rural, un număr mai mare de copii asigura o eficiență mai mare a muncilor agricole, dar putea fi taxată de autoritatea statului prin pierderea unor prime sau beneficii și avantaje, sau prin aplicarea unor amenzi.

Sursa foto aici.

          În mediul urban, Politica copilului unic se plia unor considerente practice în cazul familiilor cu venituri obișnuite și cu posibilități de locuire modeste, dar era transgresată de familiile cu venituri consistente.

Wuhan. Sursa foto aici.

În cursul anilor ՚80, în ciuda prevederilor coercitive și punitive la pachet cu Politica copilului unic, a existat un număr considerabil de familii cu 2 copii, aspect al realității care a condus autoritățile chineze la o îmblânzire a legii, în 1984, în sensul acceptării unui al doilea copil. Astfel, ca excepție de la regula principală, un cuplu constituit din copii unici putea avea doi copii, dacă, mai ales în mediul rural, primul născut este fată.  La distanță mare în timp, ca urmare a revelării efectelor negative ale Politicii copilului unic, începând cu 2012 și 2013, și în mediul urban este acceptat un al doilea născut al cuplului, dacă primul lor născut prezenta un handicap, sau cuplul însuși este constituit din copii unici (Isabelle Attané, 2016).

Efectele Politicii copilului unic

Chiar dacă a întâmpinat o anumită rezistență a populației chineze, Politica copilului unic a produs efecte interesante și de multe ori dramatice. Aceastaa interferat cu preferința preexistentă pentru copiii de sex masculin, valorizați pentru responsabilitatea și contribuția lor viitoare, instituite cultural, de a se îngriji de părinții în vârstă. Această preferință a condus către două inversări demografice: scăderea numărului de fete (avorturi selective, mortalitate infantilă mai mare în rândul fetelor, preocuparea mai mică pentru creșterea, hrănirea sau tratarea medicală la nevoie a fetelor), reflectată spre exemplu de raportul de 120,6 băieți la 100 de fete în 2008, 117,9 la 100 în 2010, 113 la 100 în 2015, 111, 3 la 100 în 2020 (față de un raport considerat echilibrat de 105 băieți la 100 de fete) (Isabelle Attané, 2016 și 2022); creșterea numărului de vârstnici, într-o piramidă numerică de tipul 4:2:1, în care o singură persoană are obligația de a întreține, la vârsta maturității sale, 6 vârstnici, cu un impact major asupra propriei evoluții familiale și profesionale (Josiane Froissart, 2010).

Foto: Piramida vârstelor în China, 1990 și 2050, la circa 20 de ani după implementarea Politicii copilului unic și la circa 30 de ani de la abandonarea acestei politici. Sursa aici.

În timp, în contextele generate de  întemeierea de noi familii, dezechilibrul numeric fete-băieți a condus la o revalorizare pozitivă, chiar dacă nu stabilă, a statutului fetelor, dar și la compensarea deficitului de fete prin imigrația vietnamezelor în China. Uneori, copilul unic-fată preia responsabilitățile ce ar fi revenit copilului-băiat vizavi de membrii vârstnici ai familiei, dobândind un nou rol și statut, ceea ce aducea atingere modelului tradițional patriarhal/masculin al familiei tradiționale. În 1996, sub presiunea îmbătrânirii populației și a scăderii respectului tinerilor față de vârstnici și față de obligația tradițională de a se îngriji de ei, statul a elaborat o lege care obligă copiii (inclusiv fetele) să subvenționeze nevoile vârstnicilor din familie, nerespectarea legii atrăgând o serie de sancțiuni (Evélynne Sullerot, 2005).

          Un alt efect al Politicii copilului unic se referă la raportarea părinților la unicul copil, chestiune psihologică subtilă și complexă, din care nu subliniem în acest context decât aspectul solitudinii copilului în cadrul familial și privarea de ramificațiile naturale ale unei familii – frați, veri, unchi – mai ales de la a doua generație de copii unici; dar și presiunea exercitată de părinți în direcția unei obligatorii reușite a copilului, reușită măsurabilă în termenii performanței sale educaționale, profesionale etc., cu consecințe din cele mai tulburătoare, între care și rata mare de sinucideri în rândul adolescenților și tinerilor chinezi (atât fete, cât și băieți) (Philip B., ”L՚enfant unique chinois devient-il un étudiant suicidaire?”, în Le Monde, 15 octombrie 2015). În alte interpretări, copiii unici – ”micul rege” și ”micul soare” ai cuplurilor –, au tendința de a deveni răsfățați, dezinteresați, sedentari, destinatari exclusivi ai atenției și resurselor familiale, atinși și ei de una din maladiile dezvoltării după tiparul occidental al zilelor noastre, obezitatea.

Sursa foto aici.

Problematica efectelor și consecințelorPoliticii copilului unicîn China asupra evoluției demografice dar și asupra structurii familiei tradiționale este reliefată de aspectele semnalate mai sus. Politica copilului unicconstituie una din formele de ingerință a statului chinez în deciziile de viață personală/intimă a individului – ingerință atât de condamnabilă din perspectiva standardelor occidentale –, China fiind în același timp unică în lume prin a fi aplicat, cu titlu obligatoriu și prin mijloace coercitive, pentru o lungă perioadă de timp, un control de stat asupra nașterilor. Critica occidentală stimulată de Politica copilului unic capătă însă unele nuanțe în fața realității faptului că, în mod spontan, în numeroase state occidentale s-a înrădăcinat opțiunea cuplurilor tot pentru copilul unic, justificată prin diferite motive și priorități sociale, economice, culturale, educaționale (Josiane Froissart, 2010).

Îmbătrânirea populației

Pe de altă parte, în contextul modernizării Chinei și al intrării sale în circuitele mondiale de orice fel, favorizată de fluxurile globalizării, nu este mai puțin semnificativ faptul că Politica copilului unic, văzută inițial ca o constrângere și ca o atingere adusă libertății individuale, s-a transformat, mai cu seamă în zonele urbane, într-o autentică alegere de viață.

Sursa foto aici.

În această cheie poate fi interpretată scăderea fecundității ce a marcat deja în anii 1990 China, și care combină efectele Politica copilului unic cu trendul inevitabil produs de modernizare, de progresele sanitare, educaționale, dar și de creșterea constantă a costurilor de trai, mai cu seamă în mediul urban (salarii modeste, spații mici de locuit).

          În anul 1999, China a ajuns la 60 000 000 de copii unici, majoritar băieți (Isabelle Attané, 2005). În această perioadă, rata fecundității în China era cea mai scăzută din lume, între 1,2 și 1,5. La fel și în 2020, această rată este în continuare mică, de 1,3 (Isabelle Attanée, 2022), fiind unul din indicatorii cheie pentru problematica de mare actualitate a imposibilității schimbului de generații și a îmbătrânirii populației. Cea mai amplă și mai evidentă consecință a Politicii copilului unic, într-un orizont de timp de câteva decenii, este deci negativă. Îmbătrânirea populației Chinei se produce cu o rată alarmantă.

Indicatori ai îmbătrânirii populației în China pentru anii 1970, 2010, 2050
 197020202050 Scenariu mediu
Populație totală (milioane)  
0-14 ani 15-59 ani 65 ani și peste328,9 430,3 49,3240,0 915,2 177,6182,1 674,4 491,5
Total808,01333,01348,0
Procentaje
0-14 ani 15-59 ani 65 ani și peste40,7 53,2 6,116,6 70,1 13,313,5 50,0 36,5
Total100100100
Vârsta medie (în ani)
 19,235,249,6

Sursa datelor: statistici ONU; recensăminte chineze, cf.  Isabelle Attané, 2016, Sursa aici.

          De notat că îmbătrânirea populației chineze se produce pe fondul unei creșteri demografice – atribuită și creșterii speranței de viață – care depășește valoarea populației totale estimate în 2010, conform tabelului de mai sus, pentru 2050: ONU estimează populația Chinei la peste 1 425 milioane, pentru 1 iulie 2022. Este adevărat că se estimează că această creștere demografică a se atenua în jurul anului 2030, piramida vârstelor rămânând însă inversată.

          Recensământul din 2012, precum și cel din 2020 au fost un semnal de alarmă pe care autoritățile l-au luat în serios și care au și condus, începând cu 2015, la punerea în chestiune și abandonarea Politicii copilului unic, în favoarea unei noi abordări: dezvoltarea demografică durabilă pe termen lung, coroborată cu dezvoltarea economică durabilă. Politica celor 2 copii, în 2015, urmată apoi de politica celor 3 copii, în 2021 (Isabelle Attané, 2002), ar fi vectorii acestei reechilibrări cu dublă miză: încetinirea îmbătrânirii populației și repararea dezechilibrului numeric între sexe.

Sursa foto aici.

Demografie, modernizare și anti-modernizare în China comunistă

Amendamentele aduse Legii populației din 2002 începând cu 2015 au în vedere: favorizarea nașterilor și renunțarea la Politica copilului unic; armonizarea vieții profesionale cu cea familială; reducerea poverii financiare exercitate asupra familiilor (Isabelle Attané, 2022), având în vedere că mulți chinezi afirmă că le este dificil să susțină costurile de trai și de școlarizare pentru mai mulți copii.

Foto: Partidul Comunist Chinez relaxează politica demografică, începând cu 2015. Sursa foto aici.

Aceste noi abordări sunt departe de a-și fi produs efectele, cu atât mai mult cu cât se aplică pe un fond cu totul diferit de epoca în care de regulă familiile aveau un număr mare de copii, fond generat de convergența mai multor forțe: Politica copilului unic, modernizarea chineză și noile opțiuni individuale mult mai puțin centrate pe prioritățile și valorile familiei tradiționale, aspirațiile educaționale și profesionale înalte și de lungă durată, obiceiurile favorizate de societatea de consum de inspirație occidentală, statutul în continuare inferior al femeii pe piața muncii (deși femeia s-a desprins de rolul sau unic și strict domestic) și lipsa de protecție socială dedicată din partea statului (Isabelle Attané, 2016 și 2022).

Sursa foto aici.

În condițiile în care, odată cu relaxarea Politicii copilului unic, numărul de chinezi dornici să aibă mai mult decât un copil este mai mic decât cel estimat, constatăm că, „În materie de demografie, China se confruntă astăzi mai mult ca niciodată cu propriile sale contradicții.” (Isabelle Attané, 2005)

Ce îi va rezerva viitorul din acest punct de vedere, este deocamdată greu de prezis.

*Dr. Ruxandra Iordache este cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *