Islamul Chinei. Provincia Xinjiang – mărul discordiei. Identitate, politică și geopolitică

Matei Blănaru*

Steaguri uigure ale „Turkistanului de Est” (Xinjiang) și ale SUA în fața Casei Albe. Sursa: aljazeera.com

Provincia Xinjiang, situată în nord-vestul Chinei, are o istorie mult mai zbuciumată și mai interesantă decât ar presupune-o acest tărâm vast, cu unele zone puțin ospitaliere. De la o simplă privire aruncată pe hartă, observăm cum Xinjiang este la confluența zonelor de influență ale unor mari imperii din trecut sau state actuale. Este situată la intersecția zonelor de influență ale fostelor Imperii Chinez, Mongol, Turcice și, mai recent, Rus, iar istoria regiunii poartă amprenta tuturor acestora.

Sursa foto: silkroadtravel.com

Sub numele oficial de Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang, cu o suprafață uriașă de peste 1.600.000 km pătrați, o șesime din suprafața totală a Chinei, regiunea are o populație de aproximativ 25 milioane de locuitori, având drept vecini Mongolia, Rusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Afganistan, Pakistan și India. Din simpla enumerare a acestora începem să realizăm totuși importanța strategică a regiunii, subliniată și de faptul că a fost și este o foarte importantă rută de comerț și de transport de hidrocarburi și este situată în „heartlandul” eurasiatic al lui Mackinder.

De asemenea, din imaginea de mai jos se poate vedea cum ambițioasa inițiativă a Chinei „Belt and Road”, noul „Drum al Mătăsii” cum este ea prezentată, are în Xinjiang un coridor esențial.

Sursa foto: dw.com

 Context actual. Cu siguranță, foarte mulți dintre noi am auzit, chiar și în România, la o foarte mare distanță de centrul problemei, despre această provincie din China de Vest și despre acuzele aduse acesteia de încălcare a drepturilor omului împotriva uigurilor, de muncă forțată, uneori chiar de genocid. Aceste acuze au fost aduse în special de către SUA, Canada, Marea Britanie, dar și Australia, mai multe ONG-uri și organisme internaționale. De curând SUA au anunțat chiar că vor boicota diplomatic Jocurile Olimpice de Iarnă de la Beijing „din cauza genocidului și crimelor împotriva umanității”.

Human Rights Watch a publicat un raport în aprilie 2021 în care acuză China de crime împotriva umanității asupra populației uigure din Xinjiang și asupra altor minorități turcice sau musulmane, „politici de detenție în masă, tortură și persecuție culturală, printre altele”. De asemenea, raportul includea referiri la dispariții forțate, supraveghere în masă, separarea familiilor, întoarceri forțate în China, muncă forțată, violență sexuală și încălcarea drepturilor reproductive. Tot aici se susține faptul că arestările din Xinjiang au reprezentat, începând cu 2017, 21% dintre toate arestările din China, în timp ce populația din Xinjiang reprezintă doar 1,5% din populația totală a Chinei, iar pentru două treimi dintre moscheile din zonă ar fi existat pretexte ca să fie avariate sau închise. Iată o hartă publicată pe site-ul Australian Strategic Policy Institute cu presupusele locații de detenție din zona populată de uiguri.

Sursa: Australian Strategic Policy Institute – The Xinjiang Data Project

Cu toate acestea, în mod oarecum surprinzător, majoritatea țărilor musulmane au preferat să rămână tăcute pe subiect, din teamă de a nu-și strica relațiile strânse cu China. Mai mult chiar, în 2019, prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman, într-o întrevedere cu Xi Jinping a declarat: „China are dreptul de a lua măsuri anti-teroriste și pentru a reduce extremismul pentru a-și apăra securitatea națională.”, iar Organizația pentru Cooperare Islamică (OIC) spunea în 2019 că „laudă eforturile Republicii Populare Chineze de a se îngriji de cetățenii săi musulmani.” Iată o întâlnire aparent foarte prietenoasă de acum doar câteva zile, 2 decembrie 2021, între Secretarul General al OIC și Chen Weiqing, ambasadorul Republicii Populare Chineze în Regatul Arabiei Saudite și trimisul special pe lângă OIC.

Chen Weiqing, ambasadorul Republicii Populare Chineze în Regatul Arabiei Saudite și trimisul special pe lângă OIC, și Hissein Brahim Taha, Secretarul General al OIC. Sursa foto. oic-oci.org

Chiar și Recep Tayip Erdogan, președintele Turciei, care pozează într-un lider al lumii musulmane, deopotrivă pe plan intern, cât și extern, și-a schimbat complet atitudinea față de China de la declarația din 2009, când a acuzat China de „genocid” împotriva uigurilor, până la relațiile economice foarte strânse actuale, împrumuturi acordate de China Turciei și schimbarea politicilor față de refugiații uiguri în Turcia, cărora, după 2014, li s-au pus tot mai multe piedici în dobândirea cetățeniei turce sau la reînnoirea permiselor de rezidență. Mai mult, un aliat apropiat al lui Erdogan, Take Dogu Perincek, văzut de unii chiar și drept succesorul lui Erdogan, într-un articol punea chiar în aceeași enumerare activitățile uigurilor și tibetanilor din China cu activitățile separatiștilor kurzi, pentru a exemplifica activitățile destabilizatoare ale SUA care ar încuraja aceste grupuri etnice și altele care militează pentru „independență”. În 2017 Erdogan a semnat un acord de extrădare cu China în urma căruia sute de uiguri au fost trimiși deocamdată doar în centre de deportare, iar un lider al comunității de uiguri din Turcia, cea mai mare diasporă din lume pentru uiguri, Abdulkadir Yapcan, a fost arestat în Turcia în 2016 și s-au inițiat proceduri de extrădare.

Beijing, pe de altă parte, susține că toate acestea sunt doar exagerări, că acolo sunt duse doar politici de integrare, politici educaționale, menite a combate sărăcia și terorismul, menite a învăța populația rurală aptitudini necesare pentru viața urbană și tehnici noi de lucru necesare pentru a crește oportunitățile de noi locuri de muncă, limba mandarină, nicidecum de deznaționalizare, iar, în final, până la urmă, aceasta este doar o problemă internă a Chinei care nu mai privește pe nimeni altcineva. Dintr-un total de peste 22 milioane de oameni, unele cifre sugerează că aproape 8 milioane ar fi posibil să fi trecut prin aceste tabere și programe.

Într-un document oficial al Chinei publicat în 2003 de Biroul de Informații al Consiliului de Stat, apărut și în ziarul online Peopleʼs Daily, un ziar oficial al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, referitor la „Istoria și Dezvoltarea Xinjiang”, avem și o versiune a Chinei în ceea ce privește originea acestor tulburări. Citatul este un pic mai lung, dar limpezește în mod necesar multe chestiuni referitoare la punctul de vedere al Chinei:

„După eliberarea pașnică a Xinjiang, forțele „Turkistanului de Est” nu s-au resemnat niciodată cu înfrângerea lor. Grupul mic de separatiști care a a fugit peste hotare din Xinjiang a colaborat cu cei de acasă și a căutat oportunități de a întreprinde activități separatiste și sabotaje cu ajutorul unor forțe internaționale anti-China. Mai ales în anii 1990, influențați de extremismul religios, separatism și terorismul internațional, o parte dintre forțele „Turkistanului de Est”, atât dinăuntrul Chinei, cât și din afara ei, au apelat la activități separatiste și sabotaje cu violența teroristă ca principalul lor mijloc. Unele organizații ale „Turkistanului de Est” au susținut în mod deschis că vor folosi mijloace teroriste și violente pentru a-și atinge scopul lor separatist. Forțele „Turkistanului de Est” din Xinjiang-ul Chinei și din țări relevante au plănuit și organizat un număr de incidente sângeroase pline de teroare și violență, incluzând explozii, asasinate, incendieri, otrăviri și ultraje, în mod serios punând în pericol viețile, proprietățile și securitatea poporului chinez de diferite grupuri etnice, dar și stabilitatea socială în Xinjiang, prezentând o amenințare și pentru securitatea și stabilitatea țărilor și regiunilor respective.

După incidentul din 11 septembrie, vocile care au cerut un efort internațional și cooperare anti-teroriste s-au auzit tot mai tare. Pentru a ieși din situația dificilă în care se aflau, forțele „Turkistanului de Est” au ridicat din nou drapelul „drepturilor omului”, „libertății religioase” și al „intereselor minorităților etnice” pentru a induce în eroare publicul și pentru a păcăli opinia publică mondială ca să scape de loviturile date de lupta internațională împotriva terorismului.”

Aceasta este , repetăm, versiunea Chinei. Deși au existat mici revolte și mesaje secesioniste din partea unor uiguri și înainte de anii 1990-2000, vom prezenta aici câteva dintre cele mai recente tulburări sau violențe. Pe 5 iulie 2009, au fost revoltele de stradă din Urumqi care au marcat pentru totdeauna evoluția situației din Xinjiang. La început un protest pașnic al studenților uiguri, acesta a degenerat în revoltele care au dus la moartea a 192 de oameni și peste 1.000 de răniți, majoritatea chinezi Han, după cum se susține aici. Protestele au început după ce, la o fabrică de jucării aflată în sudul Chinei, la 4.000 km depărtare de Urumqi, s-a zvonit că muncitori uiguri ar fi molestat sexual o muncitoare Han, ceea ce a dus la atacarea muncitorilor uiguri de către muncitorii Han, cel puțin 2 dintre uiguri fiind uciși. În timpul demonstrației uigurilor din Urumqi unii au acuzat forțele de ordine că au tras cu muniție de război împotriva protestatarilor, ceea ce a dus la iscarea violențelor. Se pare că la început au fost atacați mai mulți chinezi Han, urmând ca în zilele următoare unii dintre aceștia să se organizeze în bande înarmate și să caute să se răzbune pe uiguri. Violențele interetnice au continuat în zilele următoare. Ambasada Chinei din Australia susținuse că incidentele din 5 iulie au fost planificate și incitate de forțe din afara Chinei. Unele voci au susținut că de fapt au fost mult mai mulți morți. Se poate spune că aceste evenimente au fost momentul de cotitură care a dus la situația actuală și la înăsprirea politicilor Beijingului față de uigurii din Xinjiang.

Sursa: (Reuters: Nir Elias) via abc.net.au

În continuare, avem mai multe incidente în provincia Xinjiang și China ai căror făptași ar fi fost teroriști fundamentalist islamici uiguri, ca de exemplu acesta din 2014, din orașul Urumqi, când două mașini încărcate cu explozibili au intrat în oameni, iar apoi s-au detonat, ucigând cel puțin 31 de oameni și rănind mai mulți de 90. Pe 28 octombrie 2013, o mașină a ucis 5 oameni și a rănit 38 în Piața Tienanmen din Beijing, în ceea ce a fost declarat un atac terorist, și în câteva ore 5 uiguri au fost arestați de poliție în legătură cu acest eveniment. Imediat după ce în 2014 președintele Xi Jinping a vizitat Urumqi, au fost explozii într-o gară, ucigând 3 oameni, dintre care 2 fiind atacatorii, și rănind 79. În 2015 cel puțin 5 polițiști ar fi fost înjunghiați mortal într-un atac al unor separatiști în Xinjiang, iar lista ar putea continua.

Tulburările continuă prin faptul că grupări de uiguri din diaspora cer independența zonei, aniversează cele două republici ale Turkistanului de Est, care au avut o viață foarte scurtă în prima jumătate a secolului XX, unii uiguri din Xinjiang se spune că refuză să vorbească mandarină, se pare că au existat cazuri în care femeile uigure care se căsătoreau cu bărbați Han erau discriminate și excluse din societate. De asemenea, trebuie notat că se pare că și politici discriminatorii de lungă durată ale guvernului chinez din anii precedenți violențelor ar fi contribuit la acumularea unor tensiuni între cele două etnii, care au explodat în 2009.

Acesta este foarte pe scurt contextul actual, cu China supusă unor presiuni crescânde pe subiect, presiuni pe care nu le clarifică în mod hotărâtor, dar care este oare contextul istoric și identitar al situației de acolo? Acest articol își dorește să arunce un pic de lumină și asupra acestor chestiuni, abordând din nou latura identitară a situației din zonă și importanța pentru securitatea națională.

Dintre principalele dimensiuni ale unei identități, în prezentul articol vom aborda dimensiunile istorică, etnică, economică, lingvistică, etnonimul și statalitatea.

Scurt istoric. Una dintre principalele dimensiuni ale unei identități etnice, naționale sau locale este istoricul și, pentru o înțelegere mai ușoară a celorlalte care vor urma, vom începe prin prezentarea acesteia cât se poate de scurt, pentru că zona are o istorie foarte complexă și îndelungată. Desigur, China are variante oficiale proprii ușor diferite despre unele evenimente, iar una dintre acestea poate fi consultată aici, denumită „Istoria și Dezvoltarea Xinjiang”.

Pentru început, trebuie menționat faptul că, de dinaintea erei noastre și până în secolul al XVIII-lea, zona nu a fost locuită în mod relevant de chinezi Han, ci a fost doar cu intermitențe sub controlul Imperiului Chinez, până când a fost mai târziu cucerită și colonizată. Până de curând, provincia a fost împărțită în două zone distincte, atât geografic, cât și etnic, respectiv zona de nord, numită Dzungaria, și zona de sud, numită Bazinul Tarim, despărțite de Munții Tian Shan.

În cele mai vechi timpuri, zona Bazinului Tarim a fost locuită de triburi indo-europene, care au fost ulterior cucerite de Imperiul Xiongnu, o alianță de triburi nomade cu centrul în actuala Mongolie. În urma războaielor între dinastia chineză Han și Xiongnu, ultimii au fost învinși în anul 60 î.H., iar dinastia Han a menținut aici o prezență militară circa 3 secole, cu intermitențe. În sec. al VI-lea Primul Hanat Turcic a înglobat zona, apoi între sec. VII-VIII aici a funcționat un Protectorat Anxi al dinastiei chineze Tang, care a fost până la urmă cucerit de Imperiul Tibetan. În următoarele 2 secole a prevalat un Hanat Uigur, după care puterea în zonă a fost disputată între 3 regate, respectiv regatul turcic musulman Kara-Khanid, regatul budist uigur Kara-Khoja și regatul budist iranian Khotan. A câștigat regatul turcic, care a islamizat regiunea.

În secolul al XIII-lea a făcut parte din Imperiul Mongol, după care puterea a fost preluată din nou de către elementul turcic. Abia în secolul al XVIII-lea regiunea a fost cucerită de dinastia chineză Qing, iar numele de Xinjiang (care înseamnă aproximativ „Teritoriu Nou” sau „Frontieră Nouă”) a fost atribuit regiunii abia în 1884.

Partea de sud, Bazinul Tarim, era locuită de o populație uigură musulmană, în timp ce partea de nord, Dzungaria, era locuită de o populație mongolă budistă, dzungarii. Aceștia, din cauza deselor revolte, au fost masacrați de Imperiul Chinez, surse avansând cifre în jur de 500.000 de victime, existând voci care susțin și că masacrarea acestora de către Împăratul Qianlong din Dinastia Qing a constituit cel mai mare genocid al secolului XVIII. Imperiul Chinez a fost asistat în ceea ce unii susțin că a fost un genocid și de câteva populații uigure (de exemplu conducătorul Emin Khoja), mongole, o epidemie de vărsat de vânt, foamete, care au anihilat practic populația dzungară din zonă (estimările variază, circa 70%-80% de victime dzungare imediate din populația totală de 500.000-800.000), urmând o repopulare a zonei cu chinezi Han, Hui (musulmani vorbitori de chineză), kazahi și uiguri. Rezultatele acestei repopulări se văd limpede și pe o hartă etnică actuală a zonei, prezentată mai jos. Fiindcă erau exploatați de mongoli, locuitorii uiguri musulmani au cerut invazia armatelor chineze și nu au fost vizați de violența acestora, ei fiind chiar încurajați să participe alături de chinezi la luptele împotriva dzungarilor, lucru care s-a și întâmplat. Imperiul Qing a fost cel care a dus la creșterea puterii turcicilor musulmani în regiune, chinezii tolerându-le cultura și religia, ba chiar tratându-i preferențial, de cealaltă parte anihilând elementul mongol budist al părții de nord a provinciei.

Din secolul XVIII până în 1884, cele două regiuni, Bazinul Tarim și Dzungaria, au fost guvernate separat, abia în 1884 fiind alipite într-o singură provincie nou-numită Xinjiang.

Un alt eveniment demn de a fi punctat, care a precedat înființarea provinciei Xinjiang sub acest nume, este Revolta Dunganilor dintre 1862-1877 (dungani erau numite în special populațiile musulmane, vorbitoare de chineză, Hui), la care au participat mai multe grupuri etnice musulmane din China, inclusiv uiguri (care nu erau încă numiți ca atare), kazahi, kârgâzi, uzbeci și, mai ales, Hui, din provinciile Xinjiang, Shaanxi, Gansu și Ningxia. Revolta a început cu masacrarea chinezilor Han de către musulmani Hui (numiți și dungani), apoi lucrurile s-au inversat, după revoltă înregistrându-se masive reduceri ale populației musulmane din provinciile Shaanxi și Gansu din cauza masacrelor Han, a relocărilor și a foametei generate de lupte. Este interesant faptul că revolta nu a avut un caracter preponderent religios, în special la Hui, care nu au cerut Jihad. Iarăși, interesant, unii Hui au luptat pentru forțele Qing, în timp ce unii chinezi Han au format bande care au alimentat violențele revoltei.

Este interesant de observat cum se raportau unii reprezentanți ai Imperiului Chinez la această revoltă, îndemnând la cumpătare din partea Imperiului, la negeneralizare sau antagonizare a tuturor supușilor musulmani. Iată, de exemplu, ce spunea Zuo Zongtang, conducătorul armatelor chineze împotriva răsculaților: „Singura distincție este între nevinovați și rebeli, nu este nicio distincție între Han și Hui”, dar și alți oficiali Han au afirmat că nu trebuie generalizat, că nu toți musulmanii sunt rebeli, unii sunt pașnici și nu este cazul să se învrăjbească întreaga populație pedepsindu-i și pe nevinovați. Deci astfel era privită revolta, iar nu din perspective rasiale sau religioase. Dar o întrebare pertinentă care se pune astăzi este dacă în continuare China se ghidează după aceste raționamente din trecut sau dacă nu cumva lucrurile s-au mai schimbat între timp?

În Xinjiang, dunganii (Hui) și uigurii au cerut și obținut și ajutor de la musulmani de peste granițe, kârgâzi, uzbeci, chiar și afgani, din Kokandia învecinată. Cu timpul, însă, cei din Kokandia, în frunte cu comandantul lor uzbek Yaqub Beg, încercând să își impună propria dominație asupra zonei, au început să trateze tot mai prost populația locală de uiguri, care au ajuns să îi privească drept străini pe cei care mai devreme le apăruseră drept salvatori. Yaqub Beg, de asemenea, a declarat un Jihad împotriva dunganilor. Imperiul Otoman și cel Britanic au recunoscut Emiratul Kashgaria, zona controlată de Yaqub Beg, drept stat, având capitala la Kashgar, în Bazinul Tarim, fiind în imediata apropiere de actualele Afganistan, Kârgâstan, Tadjikistan și Pakistan. Emiratul și-a sfârșit existența prin recucerirea sa de către Imperiul Chinez în 1877.

În 1895-1896 a urmat o altă Revoltă a Dunganilor, din cauza unor dispute sectare între musulmani. În timpul Revoluției Xinhai din 1911, care a sfârșit ultima dinastie imperială a Chinei, comunitățile musulmane de Hui au fost împărțite, unii luptând pentru Imperiu, alții pentru revoluționari.

Istoria tumultuoasă a regiunii nu s-a încheiat aici, după 1912 având de a face cu o revenire a influenței elementului mongol în partea de nord, în Dzungaria, chiar cu o încercare pan-mongolă de refacere a vechii Dzungarii, apoi având Primul (1933-1934) și Al Doilea Turkistan de Est (1944-1949) în principal uigure, ultimul încheindu-și existența fără vărsare de sânge, prin predarea către Armata Populară de Eliberare a Chinei, comunistă.

Xi Zhongxun (în mijloc), tatăl actualului lider chinez Xi Jinping, alături de liderii uiguri Burhan Shahidi (dreapta) și Saifuddin Azizi (stânga), 1952. Xi Zhongxun a fost cunoscut pentru politici față de uiguri foarte diferite de cele actuale ale fiului său. Sursa: The Diplomat

Chiar și din această prezentare succintă a istoriei tumultuoase din zonă, alimentată de faptul că prin zonă trecea faimosul și extrem de importantul Drum al Mătăsii, se poate observa cum, periodic, s-a consolidat un climat de neîncredere și de violență între etniile și religiile din zonă, care au culminat chiar cu exterminarea dzungarilor de origine mongolă și care a dus la consolidarea definitivă relativ recentă a importanței elementului turcic în zonă, deopotrivă prin colonizări cu kazahi, kârgâzi, uzbeci, dar și a elementului Han.

 Dimensiunea etnică a identității

Se estimează că în 1949, la preluarea Xinjiang de către Republica Populară Chineză, populția uigură reprezenta aproximativ 76% din populația totală a provinciei, iar chinezii Han doar aproximativ 6,2%.

De pe un site aparținând Biroului de Informații al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze, aflăm câteva date referitoare la populația din Xinjiang în 1953, la primul recensământ ca parte a Republicii Populare Chineze desfășurat acolo, dar și dinamica creșterii populației din Xinjiang în anii următori. Astfel, de aici aflăm că „Potrivit datelor din primul recensământ național făcut în 1953, Xinjiang avea o populație de 4,78 milioane”. Mai jos, dintr-un tabel aflăm că 4.451.500 de locuitori reprezentau minoritățile, ceea ce rezultă că etnici chinezi Han erau doar aproximativ 328.500, ceea ce reprezintă aproximativ 6,87% din populația de atunci a regiunii. Acest lucru nu este specificat în mod expres, dar rezultă din aceste cifre aflate pe un site oficial.

Sursa: Biroul de Informații al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze

Ca să observăm dinamica populației, tot din acest site aflăm că „Potrivit datelor preliminarii din cel de-al șaptelea recensământ național din 2020, populația totală în Xinjiang era de 25,85 milioane, dintre care grupul etnic Han cuprindea 10,92 milioane, iar minoritățile etnice 14,93 milioane.” Iată, deci, în decurs de 67 de ani, că etnicii chinezi Han au ajuns de la 6,87% din populație la 42,24%.

În continuare, să vedem cum a evoluat numărul populației uigure, în 1953 cea mai numeroasă etnie din regiune. Astfel, de la 75,47% în 1953 au ajuns la 44,96% în 2020, potrivit acestor cifre, reprezentând încă, aproape la egalitate cu etnia Han, doar de puțin în frunte, cel mai numeros grup etnic din regiune.

Sursa: Biroul de Informații al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze

Desigur, Beijingul arată cum populația uigură este mai tânără decât media regiunii și cum creșterea populației uigure a fost de 1,67% CAGR (Compound Annual Growth Rate – Rata de Creștere Anuală Compusă) în primele două decade ale secolului XXI, se spune că mai mare decât a oricărei alte minorități naționale din China, dar aceasta nu ajută deloc să explice schimbarea demografică uriașă care a decurs în acești 67 de ani, când etnia Han a ajuns de la 6,87% din populație la 42,24%, iar cea uigură a scăzut ca procent de la 75,47% în 1953 la 44,96% în 2020, schimbare care nu poate trece neobservată și care cu siguranță a avut un impact uriaș la nivelul societății din Xinjiang. Desigur, aici trebuie să punctăm și faptul că populația uigură era concentrată în special în partea de sud a provinciei și înainte de 1949 și acum, iar etnicii Han s-au stabilit cu precădere în partea de nord a regiunii, lucru care se vede și din această hartă etnică de mai jos, dar schimbările compoziției populației au fost oricum foarte mari. În continuare, pe același site aflăm că populația flotantă în Xinjiang provenită din alte regiuni ale Chinei era în 2020 de 3,39 milioane și, deși nu se spune explicit, putem lesne să ne imaginăm că șansele ca printre aceștia să se afle mulți uiguri tind spre zero, în timp ce șansele ca vasta majoritate a acestora să fie etnici Han sunt foarte mari.

Sursa: spiegel.de

Dimensiunea economică a identității în Xinjiang. Din lipsă de spațiu, nu vom trata acest aspect decât foarte pe scurt, din acest punct de vedere fiind extrem de sugestivă această hartă în care dezvoltarea economică a provinciei coincide aproape perfect cu împărțirea etnică, zonele dominate de populația uigură fiind printre cele mai sărace din toată China, nu doar raportat la Xinjiang.

Sursa: Chrissib Cicerone, via geocurrents.info

 Dimensiunea lingvistică a identității. În Provinia Xinjiang, limba uigură este limbă oficială, alături de chineza mandarină. Limba uigură este o limbă altaică din ramura karlukă a limbilor turcice și, fiind limbă oficială în Xinjiang, este folosită în administrație, în școli și mass-media, fiind vorbită de aproximativ 11 milioane de oameni în China.

Hartă lingvistică a Chinei, cu limbile turcice în nord-vest. Sursa: vividmaps.com.

Din 1982 alfabetul oficial al acestei limbi este alfabetul uigur arabo-persan, o versiune a alfabetului arab și, deși astfel i se deschid porțile către lumea musulmană, pe de altă parte, în special după destrămarea URSS, faptul că uigurii folosesc un alfabet arab a constituit un lucru îmbucurător pentru China, mai ales în condițiile în care republicile turcice și central-asiatice învecinate, Kârgâzstan, Kazahstan, Tadjikistan foloseau alfabete chirilice, în timp ce Uzbekistan, Azerbaidjan și Turkmenistan foloseau alfabete latine, ceea ce creează o lipsă de unitate transfrontalieră între republicile central-asiatice, contribuind la singularizarea uigurilor din China raportat la acestea. Pentru că, pentru China, solidarități lingvistice și culturale transfrontaliere între minoritățile sale și populații învecinate constituie o potențială amenințare de securitate, de legitimitate și viabilitate a propriei sale concepții despre identitatea națională a Republicii Populare Chineze. De altfel, China are o oarecare teamă de pan-turcism și în anii 2000 a schimbat de exemplu denumirea Facultății de Limbi Turcice din cadrul Universității Naționalităților din Beijing, aceasta ajungând să se numească Facultatea a Două Limbi Etnice sau Facultatea Uigur-Kazahă, mai apoi fiind despărțită într-un Departament Uigur și unul Kazah, de parcă cele două nu ar fi limbi turcice înrudite și lăsând pe dinafară limba kârgâză.

Cuvântul „uigur” scris în limba uigură, în alfabetul persano-arab uigur. Sursa foto: Amateur55

Dacă după constituirea Republicii Populare Chineze politicile lingvistice și etnice ale acesteia erau unele dintre cele mai flexibile din lume, cu scopul de a integra, nu de a asimila minoritățile etnice, mai ales începând din anii 1990 și 2000, politicile acestea ale Republicii Populare Chineze au devenit tot mai agresive cu identitățile etnice diferite, lucru care nu a făcut decât să alimenteze politicile naționaliste ale unor segmente din cadrul minorităților etnice, lucru valabil și pentru uiguri. Iar aceste politici au creat mai multă frustrare și pun mai multe probleme astăzi Chinei decât au rezolvat, cel puțin pe termen scurt și mediu. Una dintre greșelile Chinei a fost aceea de a vedea aceste identități ca fiind în antiteză cu identitatea chineză (antiteză probabil generată pe undeva și de ideologia partidului comunist, mai ales când ne raportăm și la identitățile din Hong Kong și Taiwan, care îmbrățișează o altă ideologie și economie de piață, dar antiteză generată și de viziunea asupra unor politici economice ce se doreau a fi aplicate la scară largă în toată China și care aveau nevoie de o cunoaștere standardizată extinsă a limbii chineze și a unui anumit tip de educație).

După scurtele citate date mai sus ale unor importanți funcționari chinezi despre Revolta Dunganilor, ne dăm seama că alta era perspectiva de atunci, care nu punea în antiteză identitatea Han cu cea Hui, de exemplu, și alta pare să fie perspectiva de acum, în ciuda declarațiilor oficiale, care spun altceva. Deși discursul oficial al Chinei pune tulburările actuale pe seama liberalizării religioase și culturale din anii 1980, ignoră cu desăvârșire alte motive. Iar situația actuală nu este rezultatul unor decizii de moment sau (numai) al liberalizării vieții de acum 40 de ani, ci este rezultatul unor politici de zeci de ani care au pus presiuni care poate nu erau necesare pe anumite segmente ale societății din Xinjiang, dintre care vom exemplifica doar prin afluxul uriaș de imigranți Han în Xinjiang, și nu numai în zona de nord, care nu era neapărat o zonă uigură prin excelență, dar și restrângerea treptată a școlarizării și uzului limbii uigure. Atunci când avem astfel de schimbări uriașe ale compoziției unor populații și ale unor politici lingvistice într-un interval destul de scurt, este aproape imposibil să nu fie resimțite ca un atac cultural și demografic și să nu existe tensiuni între etnii chiar și indiferent de acțiunile statului și nu mai punem la socoteală ce se întâmplă atunci când poate nici statul nu este îndeajuns de înțelept sau de hotărât astfel încât să ducă politici de detensionare, ci acționează cu o mână de fier, poate nici măcar arbitrar.

Etnonimul este o altă dimensiune importantă a identității. De altfel, în mod interesant, etnonimul actual de „uigur”, deși are o rezonanță istorică certă, este de fapt de creație modernă, atribuit de către URSS în 1921 în urma unei conferințe la Tașkent. Ulterior, inclusiv membrii etniei au sfârșit prin a adopta drept endonim acest etnonim, care face trimitere la Hanatul Uigur care existase cu 1.000 de ani înainte. La momentul atribuirii artificiale a etnonimului, uigurii se autointitulau „turki” sau „taranchi”, primul fiind mai mult decât edificator în ceea ce privește autoidentificarea acestei comunități.

Statalitatea. O altă dimensiune a identității este statalitatea. Aici avem cel puțin 3 încercări în ultimii 150 de ani de constituire a unei statalități proprii, cu Emiratul Kashgaria (1865-1877), Primul Turkistan de Est (1933-1934) și Al Doilea Turkistan de Est (1944-1949).

Trebuie notat faptul că grupările uigurilor care militează pentru secesiune preferă termenul de Turkistanul de Est, un termen de origine sovietică și acesta, în loc de Xinjiang, deopotrivă pentru legătura nemijlocită cu propria lor limbă și cultură turcică, dar și pentru că se face astfel o legătură conceptuală transfrontalieră cu celelalte națiuni turcice de la vest de ei, peste granițele Chinei. Este lesne de înțeles, astfel, de ce China a interzis folosirea acestui termen pentru oamenii obișnuiți, deși, în mod paradoxal, publicațiile sale oficiale îl folosesc intensiv în legătură cu ceea ce ei numesc <acțiunile teroriste ale forțelor „Turkistanului de Est”>.

Din 2004, autoproclamat la Washington, dar nerecunoscut nici de SUA, există un așa-numit Guvern în Exil al Turkistanului de Est.

Cea de a Doua Republică a Turkistanului de Est. Sursa foto: east-turkistan.net

Concluzii. În concluzie, se poate spune că da, este actualmente o problemă internă a Chinei, dar întrebarea care se pune este până unde se întinde o problemă internă și când devine ea o problemă a comunității internaționale? Desigur, răspunsul facil sugerat de China ar fi că ea devine problemă a comunității internaționale atunci când anumite interese strategice din această comunitate o cer, dar răspunsul nu este mereu atât de simplu. Și, tot da – se pare că există destule dovezi care atestă practici instituționalizate din partea Chinei menite cel puțin a intimida și a asimila, dacă nu a deznaționaliza cu forța populația uigură de aici, dar și rele tratamente. În continuare, da – au fost activități teroriste și secesioniste ale unor membri uiguri ai populației locale și din diaspora. Da, majoritatea populației provinciei este încă reprezentată astăzi de uiguri, la doar 2 procente în fața chinezilor Han, deși în trecut populația a fost pe rând majoritar turcică, chiar mongolă sau indo-europeană în vechime. Răspunsuri care nu fac decât să adauge la complexitatea situației interne, dar care alimentează și complexitatea de pe plan extern a problemei.

Desigur, dacă privim lucrurile strict din punct de vedere strategic, se pot înțelege rațiunile strategice ale Chinei, atunci când procedează cum procedează, se pot înțelege rațiunile strategice ale Occidentului care procedează cum procedează vizavi de acest subiect sensibil pentru China, se pot înțelege și rațiunile strategice ale lumii musulmane, care tace pe subiect, chiar și rațiunile strategice ale unor grupuri naționaliste din zonă, dar până la urmă viața oamenilor simpli din zonă nu se reduce la strategie, după cum nici rezolvarea situației nu se poate reduce doar la strategie. Cu toate acestea, dacă aruncăm o scurtă privire la istoria de mai sus a zonei, observăm că, din cauza poziționării acesteia, strategia unora sau altora a influențat mereu viața din zonă încă din cele mai vechi timpuri și continuă să facă asta.

Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.