Identitatea națională în Hong kong și securitatea națională a Chinei

Matei Blănaru*

Alegeril locale la Hong Kong (decembrie 2021). Sursa: New York Times.

Introducere. Hong Kong este un teritoriu care cuprinde mai multe insule, o peninsulă și ceea ce se numesc „Noile Teritorii”, aflat în sud-estul Chinei, cu ieșire la Marea Chinei de Sud. Oarecum asemănător cu Taiwanul, acesta nu reprezintă pentru România o zonă foarte importantă din punct de vedere strategic sau geopolitic, cu toate acestea el a reprezentat un punct fierbinte al relațiilor internaționale și, deși statutul acestuia este mult mai bine definit decât al Taiwanului, reprezintă încă un punct tensionat la marginea Chinei și un foarte important hub economic și financiar.

În acest articol vom încerca să aruncăm un pic de lumină, după modelul articolului despre Taiwan, asupra istoricului scurt al acestei zone și asupra percepției controversate a identității naționale de acolo.

Sursa: geology.com

Scurt istoric. Se poate spune că zona Hong Kong a făcut parte din Imperiul Qin încă de dinaintea erei noastre, când în zonă erau așezări care se ocupau în special cu pescuitul. Hong Kong reprezintă amintirea unei perioade dureroase pentru China, făcând trimitere la cele două Războaie ale Opiului pe care Imperiul Chinez le-a pierdut în fața Imperiului Britanic și în fața Imperiului Francez (în cel de-al doilea Război al Opiului), la mijlocul secolului al XIX-lea.

În primul Război al Opiului, China a pierdut către Imperiul Britanic insula Hong Kong, în cel de-al doilea a pierdut și Peninsula Kowloon, de lângă insula Hong Kong, fiind încorporată acestei colonii britanice. De asemenea, din cauza celui de-al doilea Război al Opiului, a pierdut și în fața Imperiului Țarist zone extinse din nord-estul și nord-vestul Imperiului Chinez. În 1898 a fost semnată încă o convenție prin care Imperiului Britanic îi erau cedate pentru o perioadă de 99 de ani Noile Teritorii, adică în jur de 200 de insule și teritoriul din nordul Peninsulei Kowloon până la râul Sham Chun, care a ajuns să reprezinte cea mai mare parte a coloniei britanice Hong Kong. Acestea de mai sus sunt de altfel și cele trei zone principale ale fostei colonii Hong Kong, actuala Regiune Administrativă Specială Hong Kong a Republicii Populare Chineze.

Începând de la sfârșitul lui 1941 și până la mijlocul lui 1945, Hong Kong a aparținut Japoniei, înregistrându-se aici o scădere a populației cu peste 50%. După ce a fost eliberat de forțe armate britanice și chineze, în 1945, Hong Kong a cunoscut un important aflux de imigranți din China, în special după preluarea puterii de către comuniști, în 1949, foarte mulți refugiindu-se aici. De asemenea, un alt important aflux de refugiați din China a avut loc în timpul politicilor Marelui Salt Înainte al lui Mao între 1958-1962, care au generat foamete și importante tulburări sociale în China.

În 1997, la 99 de ani după semnarea convenției amintite mai sus, pe 1 iulie, la miezul nopții, Marea Britanie a înapoiat Hong Kong Chinei, după principiul „o țară, două sisteme”, aceasta însemnând faptul că Hong Kong își putea păstra anumite libertăți democratice care nu se găseau în restul Chinei, ca de exemplu libera exprimare și dreptul de a se întruni liber, un sistem judiciar independent și altele.

Context actual. Actualmente, Hong Kong aparține Chinei, după politica „un stat, două sisteme”, sub numele de Regiunea Administrativă Specială Hong Kong a Republicii Populare Chineze, putând să se administreze singură pentru cel puțin 50 de ani.

Steagul Regiunii Administrative Speciale Hong Kong, alături de cel al Republicii Populare Chineze. Sursa: South China Morning Post

În 1990, în urma unor consultări britanico-chineze, China a adoptat Legea de Bază (The Basic Law), care va funcționa ca un fel de constituție a Regiunii Administrative Speciale Hong Kong, intrând în vigoare pe 1 iulie 1997. Această lege a fost salutată de către cei pro-China drept o încununare a democrației în China, în timp ce blocul pro-democratic a criticat-o ca nefiind îndeajuns de democratică.

Proteste 2003. Posibila aplicare a Articolului 23 din Legea de Bază face din acest articol una dintre chestiunile cele mai tensionate între Beijing și Hong Kong, de la preluarea fostei colonii de către China. Acest articol prevede că „Regiunea Administrativă Specială Hong Kong va constitui de una singură legi care să interzică orice acte de trădare, secesiune, revoltă, subversiune împotriva Guvernului Central al Poporului, sau furtul de secrete de stat, să interzică organizațiilor politice sau organismelor străine de la a întreprinde activități politice în Regiune și să interzică organizațiilor politice sau organismelor din Regiune să stabilească legături cu organizații politice sau organisme străine.” Singura încercare de aplicare a acestui articol a avut loc în 2003, când șeful executivului Tung Chee-hwa a fost nevoit să abandoneze aplicarea acestui articol în urma unor proteste de stradă care au adunat mai mult de 500.000 de participanți.

Proteste 2003. Sursa foto: South China Morning Post

Proteste 2019-2020. De curând, însă, Secretarul pentru Securitate din Hong Kong Chris, Tang Ping-keung, a declarat că, din cauza „unei vădite creșteri a activităților de spionaj de către grupări la nivel de stat”, timpul este mai potrivit ca niciodată pentru punerea în aplicare a acestui Articol 23. De asemenea, acesta a pus amplele proteste din 2019 pe seama acestor agenții de spionaj străine. Aceste proteste din 2019-2020, care, conform organizatorilor, au reușit să adune în perioadele de vârf până la 1,7 milioane de protestatari, au fost stârnite de o lege care ar fi facilitat extrădarea către China a unor persoane din Hong Kong, lege care a fost până la urmă retrasă. Mulți dintre liderii protestelor pentru democrație din 2019-2020 au fost deja condamnați la închisoare, iar unii oameni de afaceri care au susținut protestele spun că au fost hărțuiți de autorități, iar acum sunt obligați să închidă magazinele din Hong Kong. Biroul politic al Chinei în Hong Kong (HKMAO) a catalogat protestatarii drept un „virus politic”.

Protestatari din Hong Kong în 2019 afișează steaguri ale SUA. Sursa foto: South China Morning Post

În răspuns la aceste proteste, Beijing a impus rapid în iunie 2020 o Lege a Securității Naționale în Hong Kong, în virtutea căreia deja au început să apară condamnări, de curând un student de 20 de ani fiind cea mai tânără persoană condamnată conform prevederilor acestei legi. Legea a fost descrisă de către unii oficiali chinezi ca fiind o „a doua revenire” a Hong Kong-ului la China și un instrument de ștergere a influențelor occidentale și a unor valori liberale periculoase. Această Lege a Securității Naționale impusă de la Beijing însă nu este îndeajuns pentru oficialitățile chineze, pentru că nu incriminează toate faptele descrise în Articolul 23, tocmai de aceea membrii executivului din Hong Kong se pregătesc și de punerea în aplicare a acestui articol, după cum am arătat mai sus.

Nu mai departe de martie 2021, Beijingul a adus amendamente Anexelor I și II ale Legii de Bază, în urma a ceea ce mulți au considerat încă o restricționare a democrației, candidații la funcții legislative urmând a fi verificați și se pare că mai puțini candidați urmează a fi votați în mod direct de către populație. Și Consiliul European a emis o declarație exprimând îngrijorare referitoare la aceste schimbări, prin care „regretă că libertățile fundamentale, principiile democratice și pluralismul politic care sunt esențiale pentru identitatea și prosperitatea Hong Kong-ului se află sub o presiune crescândă din partea autorităților.”

Identitatea națională. Din cele prezentate mai sus se poate observa cum, asemănător cazului Taiwan (analiza aici), aici nu se pune problema identității naționale în termeni obișnuiți. Nu se pune problema ca vasta majoritate a cetățenilor celor două zone, respectiv Hong Kong și Taiwan, să nu fie descendenții unor etnici chinezi, după cum nu se pune nici problema ca din punct de vedere istoric cele două zone să nu fi aparținut în mod relevant Imperiului Chinez. Ci problema adevărată este ai cărei Chine se consideră aceștia ca aparținând. Să nu uităm că foarte mulți dintre ei sunt descendenții unor etnici chinezi care au fugit de represiunile regimului comunist chinez, la instaurarea acestuia, și de politicile lui Mao Zedong care au urmat. Deci statisticile referitoare la identitatea națională care au fost prezentate în cazul Taiwanului și cele care vor fi prezentate aici pentru Hong Kong pot fi interpretate ca un refuz al acestor cetățeni de a fi considerați ca aparținând Republicii Populare Chineze, nu etniei chineze sau arealului cultural chinez, adică identitatea lor națională nu este Republica Populară Chineză și asta vor ei să evidențieze. Tocmai de aceea avem această ambivalență identitară taiwanez-chinez, „hongkonghez”-chinez, aici identitatea locală căpătând dimensiunile unei identități naționale poate pentru a contrabalansa asimilarea lor la Republica Populară Chineză, la ideologia acesteia și regimul ei comunist.

Desigur, de pe partea cealaltă, de la Beijing, se invocă adesea amestecul unor „agenții de spionaj străine” în „afacerile interne” ale Chinei, după cum am arătat mai sus, amestecul Occidentului, al Japoniei etc. Sigur că ar fi naiv să considerăm că aceste amestecuri străine nu au loc, dar la fel de naiv ar fi să presupunem că toate aceste probleme din aceste zone sunt doar rezultatul acestor intrigi străine, iar cetățenii nu văd și nu simt presiunile și pericolele mâinii de fier a Republicii Populare Chineze și a partidului comunist de acolo, aceleași care le-au alungat aici multora dintre ei strămoșii din China continentală, în primul rând.

Totuși, ce este mai exact această identitate națională despre care se discută? De la unele teorii cum că identitatea națională nu ar fi decât o „imaginație” a unei „comunități imaginate”, adică națiunea, după cum considera Benedict Anderson, sau teoria lui Ernest Gellner care considera că națiunea nu este o comunitate imaginată, dar le considera drept simple consecințe ale modernizării, produse ale naționalismului, spunând că „naționalismul nu este deșteptarea națiunilor la conștiința de sine; el inventează națiuni acolo unde ele nu există”, ajungem până la unele teorii mai echilibrate, ca cea a lui Anthony Smith, conform căreia națiunile nu pot fi simple imaginații sau invenții, ele se bazează pe o identitate comună premergătoare, sunt în strânsă legătură cu dimensiunea etnică, un mit al obârșiei comune, o patrie ancestrală, și chiar dacă au fost catalizate în epoca modernă, aceasta nu înseamnă că sunt inventate și că nu au o dimensiune de o anumită continuitate istorică.

De asemenea, se face o distincție în aria conceptuală între „națiune civică” și „națiune etnică”, la primele accentul autoidentificării se pune pe adeziunea, pe crezul în cadrul legal care guvernează un stat, în al doilea caz criteriul principal fiind obârșia comună și teritoriul comun. Vom vedea în continuare dacă nu cumva există o modalitate diferită în care se înțelege identitatea națională la populația din Hong Kong și la Beijing. Dacă nu cumva primii au un înțeles mai degrabă civic al identității naționale, în timp ce ultimii mizează pe înțelesul etnic al acesteia în urmărirea unor scopuri geopolitice, strategice și economice foarte bine conturate. De asemenea, am văzut mai sus ce rol joacă și istoria în aceste relații uneori complicate și deloc lipsite de tensiune.

Un alt lucru demn de reținut este faptul că identitatea națională nu este complet stabilă, imuabilă, ci este fragilă, dinamică, uneori incoerentă, putând fi susceptibilă la manipulări și  deformări (un exemplu foarte bun aici, apropiat nouă, este identitatea „moldovenească” inventată de Stalin). Din cauza legăturii acesteia cu securitatea națională, rezultă și mai mult importanța acestei dimensiuni care, după cum am spus, este fluctuantă.

Identitatea etnică. Revenind la identitatea în Hong Kong, din acest studiu al Universității din Hong Kong de la jumătatea anului 2019 observăm cum identitatea etnică de „hongkonghez” + „hongkonghez” în China era asumată de 76,3% din populație, în timp ce identitatea de chinez + chinez în Hong Kong reprezenta o opțiune pentru 23,2% din populație. Iar trendul este în creștere pentru identitatea de „hongkonghez” și de scădere pentru cea de chinez, după ce între anii 2003-2008 au fost aproape la egalitate, în această perioadă cele două intercalându-se ca opțiune de pe primul loc. Iată că, în mod oarecum surprinzător, sau poate deloc surprinzător dacă privim prin prisma politicilor duse de China aici, identitatea de „hongkonghez” era mai mare în 2019 decât era în 1997, la preluarea Hong Kong-ului de către China.

Sursa: Universitatea din Hong Kong

Din același studiu, aflăm dintr-un articol că la întrebarea dacă sunt mândri că sunt cetățeni ai Chinei, 71% au spus „nu”, iar 27% au spus „da”. Ceea ce este poate și mai îngrijorător pentru China este că la grupa de vârstă 18-29 de ani răspunsul a fost de 90% „nu”. Desigur, aceste rezultate trebuie puse în context cu amplele proteste din 2019 menționate mai sus, dar chiar și așa, aceasta arată că politicile duse de Beijing în zonă au un preț. Desigur, un preț pe care se pare că deocamdată Beijingul se arată a fi dispus să îl plătească.

Dintr-un alt studiu, de data aceasta al Institutului de Cercetare a Opiniei Publice din Hong Kong, de la sfârșitul anului trecut, vedem cum stau lucrurile în ceea ce privește modul în care își concep identitatea din punct de vedere etnic cetățenii din Hong Kong din punctul de vedere al dihotomiei „hongkonghez” – chinez, cu 69%, în scădere deci, considerându-se în sensul larg al cuvântului „hongkonghezi”, în creștere la 29% chinezi și 38% cu o identitate mixtă.

Sursa: Hong Kong Public Opinion Research Institute

Dintr-un studiu din anul 2021 al aceluiași Institut de Cercetare a Opiniei Publice din Hong Kong, vedem cum identitatea de „hongkonghez” ca medie este în ușoară creștere, până la 72,5%, cu cea a tinerilor între 18-29 de ani fiind la 88,9%, iar identitatea de chinez este în ușoară scădere, până la 26,4%.

Sursa: Institutul de Cercetare a Opiniei Publice din Hong Kong

Sursa: Institutul de Cercetare a Opiniei Publice din Hong Kong

Identitatea lingvistică. Limbile oficiale în Hong Kong sunt chineza și engleza, deși nu se specifică exact ce variantă a limbii chineze este cea oficială. Dar, destul de interesant, în timp ce în China continentală varianta oficială este Putonghua (mandarina standard), în Hong Kong limba chineză oficială este de facto cantoneza (Guangzhou), vorbită cel mai adesea de 88,9% din populație. Engleza este limba cel mai des vorbită de 4,3%, în timp ce Putonghua (mandarina standard), oficială în China continentală, de doar 1,9%. Desigur, foarte mulți locuitori sunt bilingvi sau chiar trilingvi.

Toate acestea, deși par detalii neglijabile, pentru că vorbim până la urmă despre dialecte ale limbii chineze, contribuie totuși la întărirea unui sentiment de identitate locală diferită față de restul Chinei, care, atunci când avem nemulțumiri, condiții interne specifice, pot crește până la a fi asumate drept parte a unei identități naționale diferite. Ceea ce și pare că ar putea fi cazul, dacă ne uităm la progresul identității de „hongkonghez” de după 1997.

Identitatea civică

  1. a) Unul dintre cele mai importante simboluri ale identității civice este moneda. Iar în Hong Kong moneda oficială nu este yuanul renminbi, moneda oficială a Chinei, ci moneda oficială este dolarul Hong Kong.
  2. b) De asemenea, între Hong Kong și China continentală avem o graniță, cu controale vamale. Hong Kong și-a închis granițele pentru non-rezidenți de la începutul lui 2020, de curând le-a deschis parțial, cu o carantinare îndelungată a vizitatorilor, iar toate acestea i-au afectat serios poziția de poate cel mai mare hub financiar al Asiei. Șeful executivului din Hong Kong, care nu este ales în mod direct de locuitori, ci este impus în mod indirect de China, prin cotele repartizate diferitelor categorii sociale și economice care compun corpul unui comitet de 1.500 de votanți, și nu numai, Carrie Lam, a declarat că cel mai important lucru este să se deschidă în primul rând granița cu China continentală, nu cu restul lumii.
  3. c) Acest comitet care alege șeful executivului este profund controversat, considerat antidemocratic și a generat ample proteste în 2014 (Revoluția umbrelelor galbene). Anterior, China promisese că locuitorii din Hong Kong își vor putea alege liberi șeful executivului, prin vot popular, cel târziu din 2017, lucru care nu s-a mai materializat.

8 protestatari pro-democrație, cu fețele acoperite. Sursa foto: Alex Hofford/EPA via The Guardian

De exemplu, dintr-un articol al The Guardian aflăm că din corpul comitetului de 1.500 de votanți, sectorul agriculturii și pescuitului are 60 de votanți, deși reprezintă 0,1% din economia Hong Kong-ului, în timp ce sectorul financiar și al asigurărilor au împreună 47 de votanți.

  1. d) O altă lovitură puternică dată partidelor pro-democrație și susținătorilor acestora a fost faptul că, pe baza noii Legi a Securității Naționale adoptată în 2020, majoritatea candidaților pro-democrație pentru Consiliul Legislativ au fost deja arestați pentru „subversiune”. Scopul Beijingului, deseori repetat, este acela ca doar „patrioții” să guverneze Hong Kong. Patrioți în accepțiunea Beijingului, desigur, pentru că locuitorii Hong Kong-ului nu au dreptul la vot universal în adevăratul sens al cuvântului.
  2. e) Este limpede de observat cum, chiar și din prezentarea de mai sus foarte pe scurt a unor masive proteste care au zguduit societatea din Hong Kong, aceste vaste proteste civile, cu sute de mii de participanți, chiar milioane, uneori, dintr-o populație de circa 7,5 milioane de locuitori, reprezintă o altă dimensiune fundamentală a identității civice din Hong Kong.
  3. f) Un alt indicator demn de luat în seamă este numărul foarte mare al tinerilor între 15 și 30 de ani care ar vrea să părăsească orașul, adică 60% dintre aceștia, în timp ce „indicele de optimism în privința viitorului Hong Kong-ului” era de 2,95 din 10. Cu siguranță se poate face o corelare aici cu procentul de 90% al tinerilor care nu sunt mândri că sunt cetățeni ai Chinei și cu protestele masive din 2019-2020, dar și din anii anteriori, deși aici nesiguranța economică și pandemia joacă un rol important și ele. Având în vedere această tendință, având în vedere și unele politici recente ale executivelor de la Beijing și Hong Kong care au afectat foarte mult mediul de afaceri local, perspectivele economice ale zonei, având în vedere implicarea hotărâtă a tinerilor în protestele stradale, dar și identitatea lor de aproape 90% „hongkongheză” în loc de chineză, o întrebare pertinentă ar fi dacă nu cumva la Beijing ar fi de fapt privită cu ochi buni plecarea acestor tineri de aici, emigrarea lor definitivă din Hong Kong.

Geopolitica vaccinurilor. În Hong Kong sunt două vaccinuri autorizate, cel de la Pfizer/BioNTech, distribuit în exclusivitate în Hong Kong, Macao și Taiwan de către o companie chinezească, Fosun Pharma, sub numele de Comirnaty, și Sinovac CoronaVac produs de China. De notat faptul că vaccinul produs de Pfizer BioNTech încă nu este avizat pentru a fi folosit și în China continentală.

Din cauza unei acute lipse de încredere în autorități, alimentată de desele schimbări încercate în privința Legii de Bază și a altor libertăți cetățenești, în urma deselor proteste de amploare, dar și a înăbușirii acestora și a politicilor dure de pedepsire a liderilor opozanți, începutul campaniei de vaccinare în Hong Kong a decurs lent, cu o mare reticență din partea populației.

În martie, China a anunțat că străinii care vor să obțină vize din Hong Kong pentru a putea intra în China continentală vor avea de înfruntat mai puține probleme birocratice dacă vor fi vaccinați cu vaccinuri chinezești. În urma acestui anunț, deja în aprilie avem mai mulți oameni de afaceri sau simpli cetățeni care s-au vaccinat cu Sinovac doar pentru a putea călători în China. De exemplu, un fost președinte al Sindicatului Doctorilor din Hong Kong a declarat că, dintre cei vaccinați de el cu Sinovac, aproximativ 30% au făcut vaccinul pentru a putea călători mai ușor în China continentală. Deci această măsură de la Beijing este una care a avut un impact imediat.

În următoarele două capturi de ecran, în ciuda măsurilor întreprinse de China, putem observa la 1 decembrie 2021 diferența între cei care au ales să se vaccineze cu cel puțin o doză sau ambele din vaccinul chinezesc produs de Sinovac, respectiv 1.736.044 de cetățeni, în comparație cu cei care au ales vaccinul produs de Pfizer/BioNTech, adică 3.022.208, aceste cifre cumulate reprezentând circa 70% din populația eligibilă a fi vaccinată în Hong Kong.

Numărul de doze administrate din vaccinul chinezesc produs de Sinovac și numărul de doze din vaccinul produs de Pfizer/BioNTech, la 01.12.2021. Sursa: Hong Kong Government via South China Morning Post

Identitatea națională în Hong Kong și securitatea națională a Chinei. După cum am arătat și în articolul despre Taiwan (aici), identitatea națională poate fi și o problemă de securitate națională. Întrebarea este: identitatea națională din Hong Kong este privită de la Beijing drept o problemă de securitate națională?

Fără îndoială că da, fie și doar uitându-ne la declarațiile de mai sus, conform cărora noua Lege a Securității Naționale pentru Hong Kong a reprezentat „o a doua revenire” la China, fie și doar privind insistențele asupra Articolului 23 din Legea de Bază, retorica potrivit căreia Hong Kong-ul trebuie condus de „patrioți” și doar Beijingul știe care sunt aceștia, încarcerarea liderilor opoziției sau acuzele de activități ale serviciilor secrete străine în zonă (îndreptățite sau nu, nu aceasta este problema, ci aici contează retorica și importanța acordată acestora – într-o zonă care nu ar avea repercusiuni pentru securitatea națională, astfel de activități străine cu siguranță nu ar fi privite cu atâta îngrijorare – pe de altă parte, din nou, într-o zonă fără importanță pentru securitatea națională, astfel de acțiuni străine în primul rând poate nici nu ar apărea), sau fie și doar uitându-ne la procentul uriaș al tinerilor (cu identitate „hongkongheză” în procent de aproape 90%) care vor să părăsească zona, situație care pare să nu îngrijoreze prea mult Beijingul, ci poate dimpotrivă (pe undeva, un pic asemănător cu ceea ce s-a întâmplat și în România în ultimii zeci de ani). În acest sens, opinia bazată pe adevăr istoric, dar cinică în context, a unui profesor de sociologie de la Education University din Hong Kong, Stephen Chiu, conform căruia acest număr foarte mare de tineri care vor să plece nu reprezintă o problemă prea mare, pentru că Hong Kong a mai cunoscut emigrări în masă în trecut, nu este exclus să fie împărtășită cu o oarecare ușurare și de la Beijing.

Concluzii. Trebuie să înțelegem că situația din Hong Kong reprezintă pentru Taiwan exemplificarea unui precedent a ceea ce se întâmplă în urma unei unificări cu China. Presiunile și schimbările continue asupra sistemului democratic din Hong Kong, în ciuda asigurărilor că aceasta nu se va întâmpla, impunerea cu o mână de fier a politicilor comuniste de la Beijing, îngrădirea libertății de exprimare, pedepsirea celor cu păreri dizidente, cu siguranță nu sunt trecute cu vederea în Taiwan și îi fac chiar și pe cei care și-ar dori unificarea să se gândească de două ori înainte. Într-un fel, se poate spune că pe cât de abil reușește China să își apropie Taiwanul și zona ASEAN din punct de vedere economic, pe atât de mult îi îndepărtează prin felul în care își impune politicile în Hong Kong.

Acum se pot pune două întrebări:

  1. China s-a grăbit cu impunerea unor astfel de politici în Hong Kong, înainte să fi putut eventual să rezolve și situația cu Taiwanul?
  2. Sau acesta este Beijingul care se „reține” în Hong Kong, respectiv aceasta este politica dusă „cu mănuși” de China, căci politicile sale ar fi fost mai dure dacă ar fi reușit cumva înainte și alipirea Taiwanului?

Iar dacă va fi să fie, cum va fi China ca lider în Asia? Iată o întrebare fundamentală care frământă toate guvernele din zona ASEAN, Indochina și Indo-Pacific, iar felul în care China tratează Hong Kong poate fi considerat de către unele state din zonă ca fiind un fel de avanpremieră, contribuind din plin la dilema în care se află acestea – dezvoltare economică versus securitate.

*Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.