Foto; Dezbaterea de la ISPRI/CSSR. De la stânga la dreapta: Anthony B. Kim (Heritage Foundation, USA), Dan Dungaciu ISPRI/CSSR) și James Jay Carafano (Heritage Foundation).
Pe data de 20 octombrie 2021, Centrul de Studii Sino-Ruse aflat în cadrul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române, a găzduit un eveniment la care au participat doi reprezentanți de prestigiu ai The Heritage Foundation (Washington D. C.), James Jay Carafano (expert în provocările de securitate națională și politică externă) și Anthony B. Kim (cercetător în Economic Freedom, editor al Indexului Libertății Economice), alături de Prof. Univ. Dr. Dan Dungaciu, directorul ISPRI și CSSR.
(Evenimentul poate fi văzut aici și aici)
Cei doi invitați au început prin a saluta inițiativa înființării la București a Centrului de Studii Sino-Ruse.
James Jay Carafano: Sunt impresionat de Institutul Academiei Române și de demersul de a crea un Centru dedicat Chinei (CSSR, n.n.), care să-și îndrepte atenția către înțelegerea comportamentului chinez, întrucât consider că aceasta este într-adevăr cheia către o geopolitică de succes.
În urma celor discutate în cadrul conferinței din cadrul Centrului de Studii Sino-Ruse, putem distinge două perspective principale cu privire la modul în care se văd China și Rusia dincolo de Ocean: perspectiva militară și perspectiva diplomatică. De data aceasta, în centrul discuției s-a aflat China, stat a cărei influență este într-o continuă ascensiune în contextul noii ordini mondiale, în timp ce discuția despre Rusia s-a aflat în plan secund, având scopul de a facilita o mai bună înțelegere a prezentului prin raportare la experiențele trecutului.
I. CHINA – PERSPECTIVA MILITARĂ
- Strategia Chinei în noua ordine mondială Strategia Chinei este una similară cu cea promovată de către Rusia, anume aceea de a câștiga fără a se lupta. Nu este o strategie apărută recent, ci este o strategie clasică chineză apărută în urmă cu câteva secole, avându-și rădăcinile, probabil, în perioada contemporană lui Sun Tzu (vezi Arta Războiului). Trebuie să notăm faptul că, inițial, această strategie a fost conturată într-un context internațional total diferit față de cel pe care îl cunoaștem astăzi, regulile strategiei fiind mai mult aplicabile statelor slabe, ceea ce nu este cazul Chinei. Prin urmare, China nu a făcut decât să adapteze această strategie veche timpurilor prezente.
Există o credință în leadership-ul chinez conform căreia o strategie pe care o folosesc și care le poate aduce beneficii incrementale se poate transforma, în timp, într-o capabilitate utilizată pentru atingerea scopurilor proprii precum și într-un instrument folosit în campanii de presiune. Astfel, își vor putea îndeplini scopurile strategice nu folosind puterea militară per se, ci mai degrabă folosind-o ca un element de presiune – cazul Taiwanului.
Taiwanul este poate cel mai bun exemplu prin care putem arăta felul în care guvernul chinez își exercită puterea militară prin campanii de presiune cu scopul de a intimida, de a avea un impact asupra unor dinamici regionale, precum și pentru a transmite mesaje către Statele Unite, însă fără a escalada un război așa cum s-a petrecut în cazul invaziei Cehoslovaciei sau în cazul anexării Crimeii.
Aidoma Rusiei, al cărei ideal este de a aduce statele ex-sovietice sub patronajul său, China aspiră, cu aceeași melancolie a trecutului, să își reîntregească teritoriul prin unificarea cu Taiwanul. În acest caz, Taiwanul reprezintă un subiect sensibil ce ține îndeosebi de politica internă a Chinei, iar faptul că SUA a oferit sprijin taiwanezilor în această problematică ridică conflictul la nivel internațional. Însă, ceea ce este important este modul în care răspundem în fața presiunii militare chineze. În acest context, cheia nu este de a răspunde ofensiv presiunilor militare chineze (în sensul de a nu escalada un conflict care nu este necesar), dar nici să nu răspundem deloc acestor presiuni, întrucât ar însemna încurajarea practicilor opresive.
Sursa: Foreign Affairs
- Natura puterii militare chineze
În ceea ce privește China, nu trebuie să ne gândim la puterea militară ca la un instrument independent, întrucât chinezii sunt adepții conceptului de fuziune civil-militar (civil-military fusion). Acest concept reprezintă o reformă strategică, având scopul de a descentraliza industria militară din China prin încurajarea investițiilor private în vederea producerii diverselor echipamente militare, precum și a modernizării celor existente. Mai mult, toate elementele puterii naționale, indiferent că ne referim la sectorul privat, zona militară sau universitară, aparțin Partidului Comunist Chinez (PCC) care se folosește de aceste instrumente pentru a-și exercita puterea. Așadar, China consideră că toate aceste elemente sunt fuzionate și că ele conlucrează simultan în vederea îndeplinirii unui scop comun, general.
China nu ratează nicio ocazie pentru a-și demonstra supremația militară, fapt demonstrat de curând, în luna octombrie 2021, odată testarea unei rachete nucleare hipersonice, care a surprins structurile de Intelligence americane, obișnuite să subestimeze capabilitățile tehnologice ale Chinei. Cu toate acestea, lansarea rachetei a fost văzută mai mult ca un act de propagandă, similar celui din 1957 când URSS-ul a lansat în Spațiu satelitul Sputnik, marcând astfel începerea cursei pentru Spațiul Cosmic. În acest caz, se pune în discuție problema existenței concrete a unei competiții strategice în ceea ce privește dezvoltarea capabilităților tehnologice. Deci, rachetele hipersonice ale Chinei reprezintă mai mult un semnal și un simbol dezvoltării lor, dar nu o problemă deoarece americanii și rușii vor avea, și ei, un astfel de echipament în viitorul apropiat.
De aici, se poate trage o concluzie pentru SUA, spun specialiștii de la The Heritage Foundation: ceea ce a ținut geopolitica internațională pentru a nu scăpa de sub control (escaladarea unui conflict armat) în contextul Războiului Rece a fost ceea ce numim descurajare strategică (strategic deterrence). Așadar, plasa de siguranță în cazul Războiului Rece a fost strategia neconvențională de descurajare americană (american strategic unconventional deterrence; a nu se confunda cu unconventional warfare – război neconvențional).
Pe scurt, strategia neconvențională de descurajare se referă la stabilirea unei amenințări credibile și lansarea acesteia în spațiul public, dar fără a face vreodată uz de această amenințare în mod practic. Această strategie a fost utilizată de către SUA pentru a diminua atât influențele Rusiei, cât și pe cele ale Chinei. Prin urmare, în contextul internațional actual este similar perioadei Războiului Rece, diferența fiind că de această dată China se află în prim-plan, nu Rusia, iar pentru a menține un climat internațional relativ stabil (fără a exista un război convențional de anvergură) este necesară o puternică strategie americană de reziliență (strategic resilience) și descurajare convențională (conventional deterrence) la nivel global.
- China, dincolo de strategia clasică
Cu toate că am menționat în rândurile anterioare faptul că principala strategie a Chinei este de a câștiga fără a se lupta, nu înseamnă că nu există conflicte de natură militară în care China să nu fie implicată, ca de exemplu conflictul de la granița cu India care datează din perioada anilor ’60, fiind încă în desfășurare. Acest conflict demonstrează faptul că, totuși, China nu este total împotriva folosirii puterii militare pentru a-și impune voința și, probabil, pe măsură ce China va deveni tot mai sigură pe ea vom asista și la alte conflicte militare în proximitatea acesteia; în fond, miza este de a se impune în părțile mai îndepărtate ale fostului Imperiu Chinez.
Existența inițiativei Belt and Road (strategie de dezvoltare globală pentru a promova, extinde și dezvolta zona economică, politică, de securitate, precum și de a întări relațiile inter-regionale; inițiativă similară cu Drumul Mătăsii) sporește influența Chinei în regiune și demonstrează că posedă capabilități expediționare pentru a fi folosite în afara țării, ceea ce poate creea conflicte asemănătoare cu cele ale sovieticilor din perioada Războiului Rece (Vietnam, Coreea), adică în țări aflate în proximitate.
Discursul internațional este concentrat asupra Chinei ca putere ce își dorește hegemonia globală, fapt ce este deseori văzut ca fiind o amenințare asupra stabilității mondiale și a bunăstării, însă nimeni nu se concentrează pe vulnerabilitățile și limitele Chinei, una dintre acestea fiind faptul că nu au experiență operațională în utilizarea armatei lor. De exemplu, în cazul Taiwanului este mai plauzibil scenariul Hong-Kong (pașnic, dar cu presiuni de toate tipurile) de acaparare a unui teritoriu de către China, decât un scenariu violent. James Jay Carafano subliniază această idee, susținând două scenarii: (1) dacă China este în creștere, posibilitatea unui scenariu violent este mai mic, deoarece se va folosi de resurse neconvenționale pentru a-și îndeplini scopurile; (2) în cazul decăderii Chinei, posibilitatea de conflict militar în Taiwan crește, aceasta putând exprima pretexte de tipul „unificarea poporului” pentru a distrage atenția de la problemele adevărate.
Tot în acest context, Anthony Kim susține că un război al Chinei în Taiwan ar fi o puternică lovitură de imagine pentru China și ar putea apărea diverse probleme economice la nivel global în cazul unui astfel de scenariu. Profesorul Dan Dungaciu, pe același fond al discuției, consideră că aceste consecințe ar putea apărea în cazul unui război frontal, direct și că există posibilitatea în care China să se îndrepte către un război hibrid, având exemplul Rusiei cu Crimeea.
Harta completă a inițiativei Belt and Road. Sursa: MERICS
II. CHINA – PERSPECTIVA DIPLOMATICĂ
Pentru a înțelege acțiunile Chinei în contextul reorganizării ordinii mondiale trebuie să ținem cont, în primul rând, de factorul istoric. Istoria Chinei nu este una dintre cele mai fericite, fiind una caracterizată de sacrificii și instabilitate. În vederea creionării unei perspective de ansamblu asupra relației cu SUA este necesar să notăm faptul că o parte a supremației chineze este conturată de către reminiscențele perioadei Chinei Imperiale și dublată de argumentul existenței poporului chinez pe Glob înainte de existența poporului american, spre exemplu.
În cadrul evenimentului, specialiștii afirmă faptul că până la venirea lui Donald Trump la Casă Albă, China era primită peste tot cu brațele deschise fără a-i fi observată expansiunea. Ceea ce făcea China era să profite de toate oportunitățile care i se deschideau pentru a-și spori economia și pentru a diminua influența americană din acest sector, profitând de ceea ce SUA oferea în timp ce îi submina puterea. Joe Biden a abordat strategia lui Trump în ceea ce privește China, care a fost luată prin surprindere. Acum, chinezii au o prioritate dublă: uniformizarea/unificarea societății chineze sub președintele Xi Jinping și a Partidului Comunist Chinez (PCC), precum și continuarea creșterii economiei chineze. Cu toate acestea, specialiștii consideră că aceste două priorități sunt dificil de obținut, în special din cauza aversiunii externe care crește față de China și din cauza problemelor pandemice – mediul extern este mult mai complex și dificil decât anticipase sau își dorise China. Trebuie să ținem cont de faptul că este improbabil pentru China să ascensioneze la nesfârșit; nici China nu este imună crizei economice și politice dezvoltată pe fondul pandemiei de COVID-19, iar acest fapt va complica libertatea de mișcare a Chinei, care probabil va deveni mai orientată către problemele sale interne și concentrată asupra problemei cu Taiwanul decât asupra altor probleme.
Sursa: Financial Times
Diferența dintre acest nou Război Rece și cel trecut este că URSS reprezenta doar o forță militară și mai puțin una economică și politică. În noul context, China este, totuși, atât o putere militară, cât și una economică și politică. Proverbul asiatic „atunci când elefanții se luptă, iarba este cea strivită” este relevant în contextul geopolitic actual, întrucât atunci când două state puternice se află în conflict (SUA și China), consecințele luptei se vor răsfrânge asupra națiunilor mici care vor avea tendința de a aborda o atitudine neutră, însă neutralitatea nu este un concept recunoscut de către un stat precum China.
Există două mari amenințări la adresa Europei: Rusia și problemele care se revarsă din Orientul Mijlociu. O vulnerabilitate a Uniunii Europene este că așa-zisa autonomie strategică și militară nu poate funcționa pentru că toate capacitățile europene combinate nu sunt suficiente pentru a contracara niciuna dintre aceste amenințări, fapt ce confirmă că securitatea europeană există numai în condițiile existenței legăturii cu securitatea transatlantică.
În ceea ce privește relația cu Uniunea Europeană, China nu reprezintă amenințarea de securitate pe care o reprezintă Federația Rusă. Cu toate acestea, China poate fragmenta solidaritatea politică europeană, poate compromite infrastructura defensivă europeană, segmente la care Europa nu a fost foarte atentă în ultima perioadă. În cazul Chinei nu se pot aplica aceleași reguli precum în cazul Rusiei. Ce poate face Europa este să se asigure că diminuează posibilitățile Chinei de a se amesteca în capacitatea Europei de a-și exercita capabilitățile de securitate colectivă, întrucât o eventuală influență venită dinspre China poate șubrezi solidaritatea politică a Europei, fapt care o poate determina să acționeze în detrimentul intereselor proprii.
Considerații finale
Specialiștii aflați în dialog în cadrul evenimentului consideră că statele trebuie să se izoleze de intențiile malițioase ale Chinei care le pot submina independența și că România este un model al acestei politici de independență. De asemenea, aceștia sunt de părere că strategia europeană raportată la China de a fi în competiție unde trebuie, dar de a coopera unde se poate este nerealistă, întrucât în realitate sunt destul de puține zone de cooperare cu statul chinez – de exemplu, raportat la problema schimbărilor climatice nu prea se poate discuta cu China, care este cel mai mare poluator.
James Jay Carafano consideră că percepția strategică asupra Chinei a evoluat. Dacă mai demult se spera că pe măsură ce China se va dezvolta, acest lucru va contribui la o normalizare a țării, a societății chineze; se credea că important era să se păstreze legăturile dintre China și Occident, iar China se va normaliza, va deveni o putere responsabilă, se va democratiza. Nimeni nu mai crede acum într-o reducere a autoritarismului comunist. Specialistul menționează că Trump a adus confirmarea acestei schimbări a percepției care este validată și de către administrația Biden – republicanii și democrații conlucrează în ceea ce privește relația Statelor Unite cu China. Totodată, Carafano crede că puterile mici vor conta mai mult de data aceasta în cadrul competiției dintre actorii principali și că geografia este încă relevantă. Spre exemplu, Marea Neagră este un punct strategic și România va avea un aport în acest context, fiind unul dintre partenerii strategici importanți din zonă.
Întrebați dacă China încă mai poate deveni o putere responsabilă și ce s-ar întâmpla dacă Uniunea Europeană din acest punct de vedere ar coopera cu China pe segmentul economic, iar SUA nu, cei doi invitați – James Jay Carafano și Anthony B. Kim au răspuns astfel: (1) China nu își va folosi puterea și influența sa crescândă în organizarea internațională pentru a deveni o putere responsabilă, ci pentru a dobândi avantaje, iar asta nu se va schimba; (2) Cât timp va exista Xi Jinping la Beijing, China nu se va schimba deloc în direcția unei puteri responsabile. China este acum despre Xi Jinping și despre Partidul Comunist Chinez (PCC).
În cele din urmă, deși vorbim despre o nouă ordine mondială putem constata că arena este relativ aceeași din totdeauna, numai jucătorii sunt schimbați. Ce rămâne interesat de observat este modul în care se încearcă schimbarea polilor de putere și crearea unei ordini noi prin folosirea unor instrumente/strategii vechi, parțial adaptate. SUA vede în China un adversar puternic, dar nu suficient de credibil și responsabil pentru a răsturna cu totul organizarea internațională pe care o cunoaștem deja. Rusia, deși aflată pe o poziție secundară în această luptă pentru supremație, rămâne statul indispensabil celor doi actori de talie mare, posedând capacitatea de a înclina balanța fie în favoarea uneia, fie în favoarea celeilalte.
*Maria Caimeanu este cercetător asociat în cadrul Centrului de studii sino ruse din cadrul ISPRI.